Transilvania in istorie

In Transilvania propriu-zisa au existat si alte formatiuni statale feudale romanesti care nu sunt amintite de Anonymus, deoarece ele au ramas la finele secolului al IX-lea si inceputul celui urmator in afara expeditiilor de cucerire ungara (Tara Barsei, Tara Fagarasului, Tara Almasului, Tara Hategului, Tara Maramuresului, etc.).

Alti cronicari din secolele XII-XIV (Simon de Keza, Henric de Megeln, Chronicon Monacense, Legenda Sancti Gherhardi) atesta la randul lor, formatiunile politice ale romanilor transilvaneni si banateni. De altfel, incepand din secolele IX-X, izvoarele bizantine, armene, germane si ruse (Cronica lui Nestor), alaturi de cele unguresti propriu-zise, atesta in scris pe romani sub numele de Vlahi, Blasi, Blaci, Blachi, Volohi, Balak, Walachen, Olah (prin care inteleg o populatie romaneasca), asezati in arta carpato-dunareana-pontica, net individualizati intre celelalte popoare sud-est-europene.

O seama de documente pomenesc de existenta unor organizatii politice ale romanilor si la sud de Dunare, sub numele de Valahia, Vlahia Mare, Vlahia Mica, Vlahia de Sus, etc. Pentru anul 980 trebuie luata in seama stirea unui cronicar anonim bizantin care consemneaza ca, la acea data imparatul Vasile al II-lea a dat lui Niculita stapanirea peste “Vlahii din Elada”. Deci, prezenta unei tari romanesti si la sud de Dunare: ceeea ce ne ne face sa afirmam ca Tarile Romane s-au intins pana la Haemus nici sa urmarim prin timp – din punct de vedere teritorial aparitia si persistenta unor dialecte ca: aroman, megleoroman, istroroman, caracteristiile unor populatii de certa origini romanica.

Pe teritoriul Dobrogei, inscriptia de la Mircea Voda din anul 943, precum si inscriptiile de la complexul monastic de la Basarabi evidentiaza existenta unor conducatori ai unor organisme politice, jupanii Dimitrie si Gheorghe, cel dintai purtand lupte cu bizantinii; iar cronicarul bizantin Kedren aminteste in Dobrogea stapanitori locali “ei si cetatile lor” la anul 971. In ceea ce priveste teritoriul de la est de Carpati, zona carpato-mistriana, documentele amintesc de tara Barlodnicilor si tara Campulungului.

Istoricul persan Gardizi a scris intre anii 1049-1053 o vasta lucrare, intitulata Podoaba istoriilor, in 4 parti, in care aminteste de existenta romanilor in cercul carpatic, in Transilvania si la Dunare.

La toate acestea merita sa amintim ca aproape 1500 de asezari, cetati, asezari rurale si cimitire (ale populatiei) daco-romane si romanesti din sec. IV-XI au fost descoperite in spatiul carpato-danubiano-pontic, in perioada in care istoricii certati cu adevarul si obiectivitatea plimba pe romani prin Balcani, in urma turmelor de oi! Vidul existent in mintea acestora, invocat spre invrajbirea popoarelor este infirmat la tot pasul de o societate temeinic alcatuita prin vremuri si mai bune si mai rele si de restriste si de liniste si pace de oamenii pamantului, de poporul roman, care si-a organizat o viata economica, sociala si politica proprie, luptand vitejeste pentru a-si apara fiinta, graiul si glia stamoseasca, convietuind in mod pasnic cu unele populatii migratoare.

In aceste imprejurari, poporul nostru, in plin proces de afirmare a fizionomiei sale etnice si spirituale, de cultura si civilizatie a facut fata singur, in aceasta zbuciumata perioada, prin propriile sale forte, valurilor migratoare in trecere peste teritoriile sale. “Enigma si miracolul” de care vorbeau si din nefericire mai vorbesc unii istorici de peste hotare, in legatura cu perioada de etnogeneza a romanilor, - din nerecunoasterea realitatii sau din ignorarea adevarului – sunt inlocuite cu adevaruri axiomatice recunoscute istoric cu stiinta de toti cei ce slujesc adevarul istoric cu stiinta si constiinta. “Caci daca astazi se mai iveste cate un (...) singular, scria inca Mihai Eminescu, care cauta sa ne aduca de peste Dunare, ne mai intrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el”.