Puterea lui Zeus si sfera sa de influenta

Zeus are in centrul fiintei sale ceea ce am descrie ca “fenomene naturale”: nu numai cerul, ci si vremea, furtuna, fulgerul si trasnetul. Nu degeaba este cosiderat “maresalul norilor” de catre Homer.

Cand Semele, o muritoare care a atras atentia ochiului ratacitor al lui Zeus, si-a implorat iubitul sa i se infatisese in gloria sa, el a fost obligat sa o faca ca si Domn al fulgerului, cu rezultate fatle predilectice. Imagini nebanuite il aratau pe Zeus cu trasnetul in mana.

Puterea terifianta de traduce in diferite moduri de suprematie. Mai intai, se manifesta o dominatie prin puterea fizica. In acest caz, se poate apela la un pasaj din “Iliada” in care se evoca Personajul Zeus care se lauda cu superioritatea sa uimitoare chiar asupra celoralti olimpieni:

“Se coboara din cer o sfoara de aur; apucati-o voi toti care sunteti zei si zeite, si nici chiar asa voi nu il veti putea atrage din cer pe Zeus pana pe pamant, nu pe Zeus, marele stapan al sfatului, desi ati incercat pana ati istovit.

Si totusi oriunde mi s-ar nazari sa va trag eu,

As putea sa va tarasc, si pamantul intreg si marea toata impreuna cu voi,

Apoi sa leg franghia de aur pe un pisc din Olimp

Si sa o traga tare, ca toti sa se balabaneasca in vazduh.

Atat de mult mai puternic sunt eu fata de zei, mai tare

Decat demonii.”

La suprematia prin forta bruta mai putem adauga suprematia prin suveranitate. Echivalentul simbolului lui Zeus in lumea animala este vulturul, regele pasarilor. Un alt atribut al zeului este sceptrul. Acest obiect este considerat ca autoritate, conferind putere asupra supusilor de pe pamant. Si totusi, suveranitatea muritorlor simpli paleste in comparatie cu cea a lui Zeus, a carui vointa este indeplinita cu o incuviintare a capului.

Pentru un alt aspect al suprematiei lui Zeus e necesar sa cercetam contextul familiei. Un epitet permanent atribut lui Zeus este “parintele zeilor si al oamenilor”. In ceea ce priveste omenirea in general, aceasta paternitate este metaforica, cu toate ca multi zei erau, literalmente, copiii lui. El era capul familie olimpienilor – o familie nesupusa, al carei membri erau, totusi, destul de capabili de a provoca, chiar doar pentru o vreme, autoritatea capului lor. Format, asa cum era, pe o institutie a societatii umane, conceptul de familie divina era o imagine (spre deosebire de notiunea de zeu – trasnet, de exemplu) care aduce comportamentul zeilor, cel putin partial, in zona comprehensibilului.

Cat de morala se poate spune ca era autoritatea lui Zeus este o problema foarte complexa. Pe de o parte, mitul il infatiseaza ca pe parintele Dike (“Dreptate”) si consortul lui Themis (“Ordinea corecta”). De asemenea, este reprezentat ca cel care ii pedepseste pe violatorii de juraminte (ca Zeul Herkios) si cei care ii respinge pe rugatori (ca Zeul Hikesios). Pe de alta parte, insusi comportamentul lui Zeus il plaseaza mult deasupra normelor moralitatii umane – marturie incestul cu sora sa Hera si seria de adultere. Se are ca exista o tensiune in inima portretizarii parintelui zeilor, caci el poate fi considerat simultan si sursa dreptatii, si sursa oricarui lucru.

Nu mai putin dificila decat problema moralitatii lui Zeus se afla chestiunea limitelor puterii lui. Iata un exemplu de baza al efectului pe care varietatea mitologiei grecesti il poate avea. Unele din textele noastre vorbesc despre perfectiunea si deplinatatea lui Zeus. Printre astfel de texte se numara remarcabilul “Imn” al lui Stoic Kleanthes (sec. IV-III i. Ch.) care il ridica pe Zeus la un soi de principiu universal:

“Acest cosmos intreg care se invarte in jurul pamantului te urmeaza unde conduci tu, si este, de buna voie, stapanit de tine … nimic nu se intampla in lume fara tine, zeule, nici in vazduhul divin al cerului, nici in mare, cu exceptia a ceea ce oamenii fac in nebunia lor.”

Dar alte texte il arata pe Zeus mai degraba in interiorul decat deasupra cauzalitatii evenimentelor. “Iliada”, locatie atator fibre din credinta grecilor de mai tarziu, atinge iar aceste aspecte centrale. Intr-o scena esentiala, foarte miscatoare, Zeus priveste inspre moartea iminenta a unuia dintre fiii sai, razboinicul troian Sarpedon. Teoretic, Zeus putea interveni pentru a-l salva, chiar daca asta ar fi resturnat ceea ce era “randuit”. Dar, asa cum Hera de grabeste sa accentueze, prin aceasta fata ar fi starnit ostilitatea implacabila a celorlalti zei. Deci, chiar si Zeus trebuie sa se plece in fata inevitabilului:

“Asa vorbeste ea, si parintele zeilor si a oamenilor a ascultat-o dar a plans cu lacrimi de sange, care au cazut pe pamant in cinstea preaiubitului sau fiu, pe care Patrocle urma sa il omoare pe data, de generoasa Troie si departe de tinutul stramosilor sau.”