Ipotesti, Casa Eminovicilor

… Iesind in batatura casei, ori colindand imprejurimile ei bogat inverzite primavara, sa ne slujim de marturia tot a poetului, pentru a evoca ispravile copilului care nu cred sa se fi deosebit cu ceva din zburdalniciile lui de toti copiii de-o seama cu ei: “Dusmania lui gansacii si cu gastele de pui, amicitia intima cu Soltuz, cainele de la stana, pe care umbla calare, pui de gasca mici pe care-i inchidea in cusca, ca sa vada de-or canta precum canarii, in fine stima ce o avea pentru mos Miros prisacarul, care-i spunea povesti si-l tinea pe genunchi …”

Ajunsi aici trebuie sa consideram ca toti copiii pamantului romanesc traiesc o copilarie cu nimic deosebita (prin istetime si farmec si haz) de a copiilor de totdeauna si de acum.

Ipotestii ne astepta cu semne fermecate ce ni-l amintesc: in satul de la miazanoapte mai palpaie pentru noi chiar si in miez de iarna flacara de ceara a teilor eminescieni, euritmia micilor paraie ce l-au rasfrant, umbra subtire ne umple auzul cu clinchete de argint si astfel ne simtit aproape de maretia astrala a celui fara seaman, poetul cu care ne mandrim peste veac. Aprindem sub numele lui Mihai Eminescu al Ipotestilor flacara pura a dragostei de frumos si de dreptate a noastra, a celor contemporani cu nemurirea lui, intr-o tara ce-i slujeste memoria innnoindu-se si imbogatindu-si zestea de tinerete fara batranete.

Comuna ii poarta, firesc, numele. Vechiul Ipotesti apare ca o marunta asezare din miazanoapte cu drumuri catastrofale, cu galbene rape topindu-si spinarile de huma in vadurile unor parelnice firisoare de apa, univers mai degraba dezolant, nepotrivit cu mirificele evocari devenite traditionale (coliba prisacarului, fantanile serii de deal, intaia “iubita”, etc.). Ipotestiul de azi, spre care duce o sosea de asfalt strajuita de zeci de case noi (din pacare banale case de oras transplantate aici nepotrivit) apare in aura diminetii impodobit cu un nimb pana acum nerelevat. In jurul gospodariei caminarului Gheroghies Eminovici, palcuri de case – cu tipare arhaice, de blanda rusticitate, “amendate” nezgomotos de semnele noului – par sa respire acel aer de frumoasa si inteleapta vechie in stare sa justifice nasterea aici (ori foarte aproape de aici) a celui mai mare poet al neamului. Vopselile cu care taranii isi coloreaza peretii caselor – violacee, albastre ori galbene – preparate cu lapte si oua dupa aproape gastronomice retete, dau peisajului o infatisare fraged-ingandurata, de bucurie retinuta si calm muzical. Casa memoriala e o surpriza: refacuta pe temeliile ei certe, la proportiile gandite de caminar, inconjurata de tei batrani dar si de flori parca ingrijite de mainile “dulcei mame”, casa e abia acum a lui Eminescu. Interioarele, desi nu contin obiectele autenticei gospodarii a Eminovicilor (in afara unei lingurite de dulceata din zestrea Ralucai), pe care poestul o va fi coborat in chiselele de cristal, sunt compuse cu mobile de epoca alese cu mare ingrijire, astfel incat sa justifice bogata foaie de zestre a mamei si trudnica agoniseala a tatalui. Scrinuri, oglinzi, lazi de pastrat odoare, dulapuri cu ceramici ori cu carti, sfesnice cu lumanari scazute, se adauga scoartelor asternuturi pe podeaua vopsita ca in asteptarea unei apropiate sarbatori.

Intr-un dulapior, la intrare, este expusa o amfora dacica cu doua toarte, gasita – se putea altfel? – sub temeliile casei de azi ca si sub ale celei de acum un veac punand sub un staniu semn de incidenta existenta pe aceste meleaguri a vilejilor daci-carpi si nasterea dupa doua milenii a Luceafarului …

Dar, sa rememoram cuvintele evocatoare ale lui G. Calinescu: “In afara de necesarele crivaturi se aflau acolo doua scrinuri continand multa, meticuloasa rufarie mirosind a sulfina si levantica, un garderop de cele masive, de nuc, pe vreun dulapior un lighean si ibric de alama si mai cu seama icoana ferecata in argint a Maicii Domnului sub care ardea necontenit o candela”.

Trecand pe langa vechea bisericuta de lemn miraculos conservata vei ajunge la mormintele modeste ale Eminovicilor strajuite de uriasi salcami, iar de-ti intorci privirea, vezi dealuri indepartate, cu lacuri in mijloc de codru si cu fantani de popas, amintind de celebrele versuri …