Enigmaticii etrusci

Civilizatia etrusca, a fost, de fapt, prima mare civilizatie aparuta in Apenin in timpul cand Roma era alcatuita doar din cateva biete case din carpici. De buna seama ca locuitorii de acum peste 2.500 ani ai acestei zone aveau toate motivele sa presupuna ca tara in care traiau se va numi in viitor Etruria. Lucru care insa nu s-a intamplat chiar daca astazi nu vorbeste despre trecutul Italiei fara a se referi si la etrusci. Marea Tireniana, care uda si uda tarmurile peninsulei italice,  fost botezata dupa Tyrhenei sau Tyrsenei, nume cu care grecii i-au botezat pe etrusci. La fel si Toscana, vestitul centru al Renasterii italiene, isi trage numele de la Tusci sau Etrusci, cum ii numeau romanii pe etrusci.

Etruscii se numeau Rasna sau Rasenna, adica cu nume care astazi mai apar doar pe frontispiciile vilelor somptuoase si piparate pe care straini sentimentali dar bogati si le construiesc in apropierea asezarilor si mormintelor etrusce.

Etruscii sunt inconjurati astazi de o aureola tainica, cu toate ca sunt binecunoscute frescele din mormintele etrusce, ca se cunosc elemente ale dansurilor lor etc. Se cunoaste, de asemenea, faptul ca ceramica in relief era arsa de etrusci pentru a imita perfect metalul. Cauza acestei aureole de taina este datorata in principal faptul ca nu s-a gasit inca un raspuns viabil la doua intrebari: de unde au venit etruscii si ce limba vorbeau ei?

Asadar. De unde au venit etruscii?

Etruscii au aparut pe scena istoriei, pe teritoriul din centrul Italiei – cam pe locurile unde se afla astazi Florenta, Siena, Velterra, Orbetello si Arezzo – in anii 800-750 inaintea erei noastre, unde a existat o cultura primitiva. Spre deosebire de vecinii lor si de triburile italice care traiau in alte locuri ale peninsulei, etruscii erau constructori de drumuri si experimentati constructori de apeducte. Ei se pricepeau de minune sa inalte statui de bronz si teracota, cunosteau tehnica picturilor pe pereti si a decorarii ceramicii. Erau priceputi in extragerea minereurilor de fier. Specialistii sustin ca estruscii au extras in fiecare an, pe parcursul unei perioade de 400 de ani, intre 10.000-12.000 tone minereu.

Etruscii erau agricultori si navigatori si faceau comert nu numai cu Grecia si coloniile acesteia, dar si cu Cartagina situata in Nordul Africii. Ei erau, de asemenea, buni calareti si aveau o armata foarte bine instruita.

Pana aici toate bune, dar de unde au venit?

Istoricul grec Herodot a stabilit, foarte categoric, inca in secolul al V-lea i.Hr., originea lor. El sustinea ca etruscii au venit din Lidia, un vechi regat din Asia Mica, situat aproximativ pe teritoriul actual al Turciei.

Pe timpul domniei lui Atys, fiul lui Manes, o foame cumplita a cuprins intreaga Lidie. Dupa 18 ani de foamete regele Lidiei a impartit poporul lidian in doua mari grupuri, unul urmand sa ramana in tara, celalalt sa plece. In fruntea grupului care urma sa plece l-a pus pe fiul sau, Tyrrhenos. Acestia au coborat la Smirna, Izmirul de astazi, si-au construit corabii pe care le-au incarcat cu lucrurile lor de pret, apoi au ridicat ancora plecand in cautarea unui tinut prielnic vietii. Astfel au ajuns in tara umbrilor. Aici, dupa ce si-au construit cetati, ei si-au schimbat numele din lidieni, zicandu-si tirenieni dupa numele fiului regelui.

Toti cei care au urmat dupa Herodot – Strabon, Virgiliu, Ovidiu, Plutarch, Cicero, Seneca – au adaptat supozitia “parintelui istoriei”.

Teoria lui Herodot a rezistat 400 de ani, pana la Dionysos din Halikarnas, care a afirmat ca etruscii nu au venit de nicaieri, ca ei sunt locuitorii bastinasi ai peninsulei italice. El aducea in sprijinul teoriei sale faptul ca migratia in masa a lidienilor ar fi trebuit consemnata fie in scris, fie transmisa pe cale orala. Or, cum acest lucru nu s-a intamplat, se poate presupune ca estruscii provin dintr-un trib autohton.

Majoritatea etruscologilor sustin astazi ca important este nu locul de unde au venit etruscii, ci faptul ca ei au cunoscut perioada lor de maxima inflorire in peninsula italica.

Ce limba vorbeau etruscii?

Multe dintre enigmele care ii inconjoara astazi pe etrusci ar fi fost – poate – elucidate daca s-ar fi pastrat limba pe care o vorbeau sau carti de ale lor. Mai mult ca sigur in urma cu 2.000 de ani oamenii cunosteau etrusca, din moment ce scolari romani o invatau exact cum invatau greaca. Imparatul roman Claudius avea sotia etrusca. In secolul I al erei noastre el a scris o istorie a poporului etrusc, in douasprezece volume. Din pacate, aceasta lucrare s-a pierdut impreuna cu alte lucrari la fel de importante.

Pana in zilele noastre au ajuns circa 10.000 inscriptii, majoritatea foarte scurte, fie inscriptii funerare, fie dedicate zeilor. In afara a 200 cuvinte – nume de oameni – sensul celorlalte este greu de deslusit.

Speranta ca, in sfarsit, scrierea etrusca va putea fi dezlegata a mijit in anul 1964 cand arheologii au descoperit in apropierea orasului etrusc Caere (actualmente Cerveteri) la sud-vest de Roma, trei tablite de aur. Era vorba despre un text pe care stapanul din Caere il adresa unei zeitati pe care cartaginezii o numeau Astarte iar etruscii Uni. Tot ce s-a putut intelege din acest text a fost ca in jurul anului 500 i.Hr., etruscii si cartaginezii traiau impreuna intr-un oras. S-a descoperit cu acest prilej ca etruscii intretineau relatii cu cartaginezii, ceea ce inseamna ca ei erau buni navigatori intr-o perioada cand ceilalti locuitori ai peninsulei se temeau de mare sau o urau.

Despre originea asiatica a etruscilor sau cel putin despre influenta asiatica asupra lor, sta marturie faptul ca vechile morminte descoperite in Lidia sau in Lykia vecina seamana surprinzator cu cele ale etruscilor, la care au fost incorporate elemente noi ca lei, sfincsi, palmieri etc.

Foarte interesanta era pozitia femeii in societatea etrusca. Chiar daca pare fortat sa spunem ca etruscii au fost primii feministi, libertatea si egalitatea femeilor etrusce cu barbatii a construit un soc pentru greci si romani. Femeile etrusce nu isi schimbau numele dupa casatorie, purtau vesminte elegante, luau parte la jocuri, dansuri si intalniri sportive alaturi de barbati. Femeile din paturile superioare aveau lazi din bronz impodobite cu fapturi mitologice si adesea cu inscriptii, ceea ce dovedeste ca ele erau stiutoare de carte.

Alunecarea in uitare

Etruscii nu au reusit sa unifice triburile si orasele lor, cetatile etrusce purtau adesea razboaie intre ele din care cauza nu au fost in stare sa opuna rezistenta cuvenita grecilor. Etruria nu a existat niciodata ca un stat unitar. Orasele detineau o perioada primatul, apoi decadeau. Asa a fost cazul cu Tarquinia in secolul al VII-lea i.Hr., asa a fost cazul cu Caere, asezarea in care erau confectionate vestitele obiecte de ceramica in relief. Asa a fost cazul cu Veje …

Multa vreme istoricii au vorbit despre existenta unei federatii a douasprezece orase etrusce, dar in realitate nu a existat o asemenea federatie, ci doar o alianta pe baze religioase. Cand Roma si-a pornit expansiunea, orasele etrusce nu si-au dat nicioadata mana intru aparare. Prima asezare cazuta sub ocupatia romana a fost Veje, situata la numai 12 km de Roma. Romanii si etruscii si-au dat insa mana in fata pericolului pe care il reprezentau barbatii veniti din Galia.

Mai tarziu, orasele etrusce s-au ridicat impotriva Romei slabite, dar au fost invinse intrucat nu si-au coordonat actiunile. Intre anii 358-265 i.Hr. Roma a suspus orasele etrusce unul cate unul. In timpul celui de al doilea razboi punic (218-202) i.Hr., etruscii au fost obligati sa puna la dispozitia Romei cantitati insemnate de cereale, arme etc., pentru ca aceasta sa poata invinge Cartagina, aliata de odinioara a etruscilor …

Multi etrusci au fost asimilati si au luptat in cadrul legiunilor romane. In anul 87 i.Hr. a fost data Lex Iulia prin care etruscilor li se acordau aceleasi drepturi avand totodata si aceleasi indatoriri ca romanii.

Etruscii au alunecat in uitare odata cu caderea Romei. Casele lor s-au deteriorat cu timpul, la fel ca si templele lor impodobite cu teracota in relief. Mormintele lor pline de bijuterii, arme, vaze etc au cazut victima jefuitorilor. Au ramas de la ei urme de drumuri, piloni de poduri, apeducte si elemente de canalizare si – ca o sfidare – zambetele lor enigmatice de pe sarcofage si pietre funerare …