Toamna în poezia poeţilor străini

Toamna - Serghei Esenin

Colo prin mărăcinişul dintre râpi şi ulmul ciung,
Toamna, iapa roaibă, paşte, scărpinându-şi coama, lung.

Lângă malurile apei, pe tăpşanul gol şi ud,
Azi potcoavele-i albastre zăngănind încet s-aud.

Vântul-schivnic, furişându-şi recea vraişte de fum,
Macină frunzişul galben de pe coşcovitul drum.

Şi sărută blând pe creanga măceşiului spinos,

Rănile roşcate ale nevăzutului Hristos.

Zi de toamnă - Rainer Maria Rilke

Bătut-a ceasul, Doamne. Vara-a fost lungă, lungă.
Aşterne-ţi umbra peste cadranele solare
şi pe ogoare vântul dezleagă-l şi-l alungă.

Porunceşte ca să fie ogorul plin de roade,
mai dăruieşte-le din Sud o zi sau două,
îndeamnă-le să se-mplinească şi în rouă
dulceaţa de pe urmă în vinul greu să cadă.

Cine acum nu are casă, nu-şi mai face.
Cine acum e singur, va rămânea-ndelung.
O să vegheze, va ceti, scrisori lungi el va scrie
şi pe alei va rătăci pierdut, încolo şi încoace,
când frunzele se-ndungă şi cad foşning prelung.

Sonet de toamnă - Charles Pierre Baudelaire

M-ai întrebat, cu ochii tăi limpezi, de cristal:
„Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi găteşti?”
- Iubito, taci! Ţi-aş spune că inima-mi doreşte
Candoarea ce-avusese străvechiul animal.

Tu, care-mi legeni somnul cu mângâieri uşoare
Să nu ştii niciodată cumplitu-mi nenoroc
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e silă şi orice gând mă doare...

Nu vrea să îţi arate secretul infernal,
Leagăn al cărui pled la somnuri lungi mă-mbie,
Nici neagra sa poveste scrisă cu o făclie,
Urăsc afecţiunea, şi gândul mi-e fatal!

Să ne iubim cuminte. Amorul stă la pândă
Şi, nevăzut, ţinteşte cu arcul lui fatal
O, îi cunosc prea bine eternul arsenal:

Ruşine, furii, crimă... O, margarită blândă,
Suntem două amurguri de toamnă ostenită,
O, tu, atât de albă şi rece Margarită!

Toamna - Pablo Neruda

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Aveai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
Frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
Pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
Către care dorurile-mi adânci au migrat
Şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
Amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

E toamna care trece - Mia Frollo

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.

O noapte de toamnă - Peter Huchel

Unde eşti, zi care-atunci ai apus?
Colină-n septembrie, iată-mă sus
În vântul stârnitce făcea frunza să cadă,
Dar scufundat în liniştea din copaci şi din nori -
Omagii ale nopţii de toamnă, cocori
Treceau peste copilul-iscoadă.
O, ceas depărtat, un cântec de laudă ţie!
Cu gât alungit marile păsări zburau prin tărie.
Copilul le striga, de jos, un cuvânt.
Ele ţivleau strident şi piereau duse de vânt.
În tufe şi crengi fâlfâia părul tău desfăcut,
Mumă timpurie, care pe toate le-ai născut,
Mlaştini şi fluvii, prăpăstii şi astre.
Te-am văzut vânturând
Prin ciurul zării albastre
Colbul incandescent, meteorii.
Pipăind pământul cu toţi porii,
Am auzit scaieţi şi pietre cântând.
Colina plutea. Şi ţâşnea câteodată
Pe cer în jos o aprinsă săgeată.
Nimerea noaptea. Dar ea la oblâncuri
Cu beznă grăbită rana-şi închidea
Şi peste plopii legănaţi neatinsă stătea,
Focuri şi izvoare vâjâiau în adâncuri.