Toamna în poezia lui Ştefan Octavian Iosif

Toamna

Te uită, frunza pică irosită,
Şi vântul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte ...

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele ...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adâncă din pădure ...

Salcâmul

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeşnic lumânare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-şi zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniştea ploioasă...

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale...
Se face iar tăcere... şi te străbat fiorii :
Ne lasă şi cucorii !

„Fugiţi, fugiţi departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri îngheţul de la poluri!...”
Suspină trist în urmă, foşnindu-şi frunza moartă,
Salcâmul de la poartă...

Cântec de toamnă

Nu mai sunt pe luncă flori,
Văile-s deşarte,
Ţipă cârduri de cocori
Pribegind departe!

Şi văzduhul s-a-norat,
Ninge sus la munte,
Trec pe vale la iernat,
Turmele mărunte …

Plâng tilingi, tălăngi răspund,
Soarele apune,
Glas de bucium sună-n fund,
Ca o rugăciune …

Toamna

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...
El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le-aruncă-n geamuri,

El stinge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit
Acuma stins şi parcă ostenit.

Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi-uimit l-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător.

De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit ...

Văzând fugită
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!