Titu Maiorescu

Reprezentat de prima marime al culturii romanesti, Titu Maiorescu s-a nascut pe 15 februarie 1840 la Craiova.

Tatal sau, Ioan Maiorescu, se inrudea cu Petru Maior, istoric si unul dintre promotorii «Scolii Ardelene». Titu (Liviu) Maiorescu invata primii doi ani la Craiova, apoi il gasim, in 1850, elev la cel dintai gimnaziu din Brasov. In 1851 pleaca impreuna cu parintii la Viena si va invata la «Academia Theresiana».

La varsta de 10-11 ani, cand unii de seama lui erau inca prinsi de jocurile copilariei, Titu Maiorescu vedea calitati cu totul deosebite, fiind un elev silitor, mereu aplecat spre carti, curios sa cunoasca, deschis altor preocupari. De exemplu, acel copil serios se ducea la teatru si isi scris in «jurnalul» sau impresiile despre piesa pe care o vazuse sau despre un concert la care asistase. Isi nota in «jurnal» opiniile despre cartea sau cartile citite, invata sa cante la flaut si totodata – lucru rar -  sa se cunoasca pe sine si sa se formeze a-si reprosa. Acel copil, acel adolescent atat de serios izbutea sa se stapaneasca intr-atat, sa-si struneasca asa de bine pornirile, incat jocurile sale devenisera lecturile diverse ori invatarea limbilor straine. Stapanirea atat de bine limba germana incat, elev fiind inca, isi scria primele incercari literare in limba lui Goethe si Schiller.

Absolvea scoala in 1858, printre primii, dar, inca insetat de carte, in toamna aceluiasi an se inscria la Universitatea din Berlin. Dand lectii particulare, ambitiosul tanar va studia in acelasi timp, cu ravna, latina si greaca, franceza si engleza. Terminand facultatea inainte de vreme isi da doctoratul in filosofie cu «magna cum laude». Si, in acelasi ani, 1859, Maiorescu pleaca la Paris, unde va studia la Sorbona, ca bursier al Eforiei Scoalelor, iar in decembrie 1860 devine licentiat in litere si filosofie.

La 21 de ani, Titu Maioreascu avea licenta si un doctorat, era membru corespondent al unei societati filosofice din Berlin (1861), publica articole in reviste germane, tinea conferinte la Paris si, in noiembrie al aceluiasi an, mai obtine si diploma de licentiat in Drept.

Titu Maiorescu se intoarce in tara si este, rand pe rand, profesor de liceu, apoi la Universitatea din Iasi, in fine, la cea din Bucuresti, este decan al Facultatii de Filosofie si, de patru ori, rector al Universitatii. Preda pedagogia, gramatica romana, psihologia, compunerea, etc. Intemeiaza, impreuna cu alti oameni de cultura, la Iasi, in 1867, revista «Convorbiri literare», publicatie importanta, in paginile careia vor fi prezenti, alaturi de Maiorescu, Negruzii, Alecsandri, Eminescu si Creanga.

Profesor si magistrat, ministru in dese randuri, academician, deputat in Parlament, conducator al ziarului «Timpul» (1877), unde va lucra cativa ani buni si Eminescu, scriind uneori aproape in intregime ziarul, unde vor lucra si Slavici si Caragiale, Titu Maiorescu a continuat a fi sufletul societatii literare «Junimea», dar si cel care a creat critica literara romaneasca moderna si o opinie publica sanatoasa, care a orientat gustul cititorului catre valorile adevarate, durabile din punct de vedere estetic. El a luptat impotriva scrierilor mediocre, a formelor fara fond, relevand specigicul national al operei de arta ca un criteriu de valoare. Cu autoritatea sa critica a aratat cel dintai originalitatea poeziei eminesciene («Eminescu si poeziile lui»), ori frumusetea comediilor lui Caragiale, a apreciat poeziile lui Ocravian Goga, a atras atentia asupra prozelor lui M. Sadoveanu, I. Slavici sau Al. Bratescu-Voinesti. A alcatuit prima editie a poeziilor lui Mihai Eminescu. S-a ocupat cu deosebire de «scrierea limbei romane», intr-o forma fonetica corespunzatoare, combinand excesele latiniste.

Prin intreaga sa activitate de filosof, estet ori critic, Titu Maiorescu este un indrumator si un intemeietor, figura proeminenta a literaturii romane.