Pictorul Nicolae Grigorescu

„Priviti pe cele dealuri inalte, inverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Priviti, straini de lume, pastorii cei romani
Aproape de-a lor turme pazite de-ai lor cani,
Traind o viata lina in tainica natura,
Cu buciumul in mana, cu fluierul la gura.
Cereasca limpezime, precum intr-un izvor,
Alin se oglindeste in sufletele lor ...

...................................................................

Priviti pe cea campie frumoasa, roditoare
Plugarii, muncitorii, lucrand in foc de soare
Pe fata lor cea blanda, pe ochii lor cei vii,
Adie boarea dulce din verzile campii,

………………………………………”

(Pastorii si Plugarii)

Poemele in versuri ale Bardului de la Mircesti, Vasile Alecsandri, capata o noua viata prin poemele in culori ale lui Nicolae Grigorescu.

Asemanarea intre descrierile rimate si cele colorate este atat de izbitoare, incat am fi ispititi a ne intreba, care din cei doi artisti a avut o asa de covarsitoare inraurire asupra celuilalt, daca de la inceput Natura, singura sorginte de inspiratie a amandurora, n-ar inlatura orice gand a unei alte influente in afara de aceea pe care ea a avut-o intr-aceeasi masura asupra acestor doi entuziasti admiratori ai ei. Ca adevarati frati ai aceluiasi neam, crescuti sub acelasi cer azuriu al campiei romanesti, este cu totul firesc ca acesti doi reprezentanti de frunte ai Romaniei sa aduca fiecare, prin arta sa, aceleasi imnuri de inaltarea patriei comune.

Mandra poate sa fie tara de acesti doi geniali fii ai ei si recunoscatoare impreuna cu noi le va fi viitorimea, careia ei ii transmit o asa de desfatatoare si de vie imagine a pajistii si a taranului roman, asa cum l-au apucat acele timpuri zbuciumate, dar pline de glorie ale dobandirii neatarnarii noastre.

Locuri de frunte in Renasterea noastra literara si artistica le sunt pe veci asigurate acestor doi mari inovatori.

Vasile Alecsandri a redesteptat doina si cantecul popular, iar Nicolae Grigorescu a impamantenit cel dintai adevarata pictura necunoscuta pana la dansul in tara noastra.

Si acum sau oricand mai tarziu in decursul vremurilor, oricine va fi acel Vasari pamantean, el va trebui sa dea lui Grigorescu, intr-o istorie a picturii romanesti, acelasi loc de onoare pe care-l ocupa Giotto ca intemeierorul picturii italiene.

Apropierea acestor nume nu este intamplatoare sau iluzorie, asemanarea misiunilor acestor doi maestri fiind mult mai mare decat s-ar crede la prima vedere. Aceeasi opera reformatoare pe care Giotto o implinea in Italia, a dus-o la bun sfarsit Grigorescu in tara noastra. Si unul si altul au dat viata noua picturii, au scapat-o din formulele in care se impietrise si au invatat-o sa vorbeasca limba timpului lor. Amandoi au purces de la icoanele bizantine - care la noi mai traiesc inca - dar au stiut, adica au avut destula energie, sa rupa lanturile seculare ale codicelui monahal, care oprise orice dezvoltare si s-au inaltat ... unul pana la un naturalism necunoscut timpului sau, celalalt pana la cea mai subtila gama a „plein-airis-mului” modern.

Meritul necontestat al lui Grigorescu consta tocmai intr-aceasta, de a fi mijlocit tranzitia de la bizantinism la pictura adevarata, dezrobindu-ne de hieratismul bizantin si de a ne fi inlesnit, in parte si prin cativa reprezentanti, intrarea in randul natiunilor culte si in domeniul picturii.

Mare si insemnata este reforma introdusa, dar si mai colosala e munca si neintrecuta productivitate a lui Grigorescu.

Spirit preocupat numai de esenta lucrurilor, el a cautat sa reprezinte numai aspectele generale si nestramutate ale naturii si ale oamenilor: sa simplifice, sa sintetizeze. Si in acest Nicolae Grigorescu si-a creat, atat ca factura, cat si ca interpretare a subiectelor, o maniera a sa proprie, un stil al sau. Asa cum ea se prezinta, opera lui Nicolae Grigorescu ramane unul din monumentele impozante cu care pururea se va mandri tara si neamul romanesc.

Tizigara Samurcas