Legenda Cheile Nerei

Se zice ca demult, tare demult, cand soarele se intalnea in fiecare zi cu luna, iar stelele erau aproape sa le culegi cu mana, traia in padurile de pe aici, un mandru si falnic fecior, puternic ca bradul. Acesta era un vanator iscusit, cum altul nu era. Sageta uliul din zbor si ciuta din fuga.

Intr-o buna zi, aflat la vanatoare chiar in inima padurii, intalni o minunatie de fata cum nu mai vazuse. Tare mult se minuna feciorul de indrazneala fetei de-a bate inima padurii, chir si pe acolo pe unde fiarele salbatice erau la ele acasa. Dar, mai mult si mai mult, feciorul s-a speriat cand in zilele celelalte, intalnind-o, simti cum inima-i bate sa-i iasa din piept. Si, uite asa, nu dupa mult timp, numai padurea fu martora iubirii lor curate caci, si copila il indragise din prima clipa.

Tatal fetii, stapanul acestor locuri, bagand de seama ca mai tot timpul copila si-l petrecea in mijlocul padurii, puse iscoade s-o urmareasca. Cand afla de dragostea dintre padurar si fata, maniat la culme, trimise potera sa-l aduca in lanturi pe flacau. Pai, cum altfel? Nu se putea asa ceva. Copila lui era petita de boieri, sositi cu alai sa-i ceara mana, iar fata ii refuzase indragind un simplu flacau fara stare.

Hain la suflet, credea ca, odata intemnitat, copila va uita iubirea-i curata si-si va alege de mire un boier de neam din cei ce-i tot dadeau tarcoale. Nici rugamintile, nici plansetul fetii nu-l induplecara, ba mai rau, il arunca pe flacau intr-o grota din inima muntelui si puse sa i se zideasca intrarea.

In seara nuntii, cand o pala de vant aduse dinspre munte chemarea tanguitoare a flacaului ferecat, cu lacrimi si jale copila se ruga la zana cea buna s-o ajute. La rugamintile-i fierbinti, vazand cat de mare-i era dragostea, zana cea buna a transformat-o intr-o suvita de apa cristalina. Asa, se va putea strecura din piatra in piatra spre inima muntelui. Fata a inceput sa-si caute iubitul ... Trecura ani si ani … Cu dragostea-i nestinsa, strapunse muntele catu-i de mare, patrunse in cele mai tainice unghere si-n cele mai ascunse cotloane pana cand in fata nu-i mai ramase decat campia larga. Si intelegand ca drum de inapoiere nu-i, lasa sa-i rataceasca unda in campie, purtandu-i povestea de iubire.

Marturie peste timpuri au ramas cheile ce spinteca muntele, grotele ce impanzesc peretele, lacurile cristaline adunate din lacrimile varsate.