Ganduri de Anul Nou

Inca cateva introsaturi ale minutarului pe cadranul pendulei si anul acesta se va ispravi! Inca un an a mai trecut din viata noastra, fiind dus pe aripa timpului neobosit!

Stau la fereastra odaii mele si privesc arabescurile ce gerul noptii le lasa pe geamuri.

Cerul posomorat de decembrie imi da ganduri triste.

An nou, sperante noi!

Viata! Cerem vietii totul, reclamam, placerea, bucuria, fericirea, etc.

Departe de mine gandul de a descuraja pe aceia care doresc sa faca conditiile vietii tolerabile pentru toti, si care viseaza a micsora, daca nu a distruge, mizeria si ignoranta. Dar poate cineva sa creada, cine nu mai e copil, ca s-ar putea gasi “placerea de a trai”.

Unde o cautam noi oare?

In inteligenta? Dar stiinta se poate compara cu un lant de stanci ce nu se pot trece, unde calatorul, din varful fiecareia vede desfasurandu-se la picioarele lui prapastii adanci si in fata lui codrii care nu pot fi razbiti.

In viata nu este, intr-adevar, decat o singura fericire, o singura bucurie: a iubi. Dar raul pentru omenire este ca nu iubim, adica nu dam iubirea noastra, decat cu dorinta de a o capata reciproc.

Nimic nu e mai rar, ca un sentiment cu totul impartasit. Acei care iubesc pana la devotament, pana la sacrificiu, nu intampina adeseori decat indiferenta si cateodata nerecunostinta si tradare, - astfel ca sentimentul care ne inspira cele mai placute sperante este aproape totdeauna izvorul celor mai mari deceptii si celor mai amare mahniri ale noastre.

Asadar, ce sa facem?

Si aici – ca si pentru suferinta – crestinismul a gasit o solutie. Desigur, ne porunceste sa iubim. E scoala cea mai mare de fraternitate pe care lumea a cunoscut-o vreodata, pentru ca vrea ca sa iubim pe aproapele noastru ca pe noi insine.

Intelegeti, ca pe noi insine … Pretinde insa sa iubim fara a cere sa fim iubiti in schimb, cu totul dezinteresat, in sfarsit – cum zice poporul in limbajul lui naiv si profund – “sa iubim pentru dragostea lui Dumnezeu”.

Sa stii sa suferi! Sa stii sa iubesti! Iata pretiosul secret al Evangheliei. Ah!, daca nefericitii ar sti mai bine sa sufere si aca fericitii ar sti mai bine sa iubeasca, ce aurora de pace si bunatate ar plana in lume! Cei care nu cred in minuni trebuie cel putin sa doreasca aceasta? E permis a o spera? Poti avea incredere in ceva favorabil? In acea suflare religioasa a catorva scriitori pe care ii gasesc pana si in foile raspandite ale presei?

Ah!, de s-ar face asa ceva! In aceasta societate moderna, asa de lugubra, unde vedem, daca ne uitam in sus, atata coruptie si inima rece si daca privim in jos, atata revolta si disperare!

Ce maret ar fi! Ce glorios! Aceasta ar fi renasterea credintei! Vai, de ce nu pot face si eu ceva spre a grabi, spre a contribui la aceasta!

Privesc cu mahnire in sufletul meu si mi-e rusine sa ofer lui Dumnezeu un asemenea cadou mizerabil. Ma mangai insa la ideea ca mizeria lui e analoaga ca ingenioasa caritate a nobilelor lui servitoare, surorile de ajutorarea saracilor, care, cu cateva resturi de imbracaminte si de ale bucatariei, imbraca si nutresc batranii saraci, straini care sunt departe de tara lor.

An Nou!, fa tu aceasta, c-apoi la anul, cand vei pleca, sa te binecuvantam si sa te vedem pornind cu parere de rau!

- fragment dupa Francois Copeee de Rezzia