Eminescu - poetul tineretii si al durerii

In amurgul care sta intre primavara si vara, Eminescu imi apare sub trasaturile unui geniu tanar si vesnic cernit, tinand in mana pe cele doua surori nedespartite: durerea si tineretea.

Lui i se potrivesc cuvintele rostite de o comediana franceza din secolul al 18-lea, Sophie Arnould. Intrebata, catre sfarsitul vietii, despre tineretele ei, ea raspunse:

- „Comme on souffrait! ... C'etait le bon temps ...”

Astazi se vorbeste despre „raul tineretii”. Se vede ca vremea trece fara sa se gaseasca vreun leac acestui rau divin.

Eminescu care s-a stins de tanar, va ramane vesnic nemuritor si vesnic nemangaiat. El traieste pe campiile durerii, pe marginea unui destin neispravit.

El n-a cunoscut alinarea ce se revarsa peste inima unui scriitor imbatranit, in apusul de soare al celebritatii, nu s-a bucurat de acele raze ale gloriei, la sfarsitul vietii, de care a avut parte Victor Hugo. N-a cunoscut popularitatea zgomotoasa, dragostea femeilor atrase de faima recunoscuta.

Fotoliile Senatului si ale Academiei n-au lost pentru el, nici onorurile funebre ale acelor care triumfeaza pana si in moarte. Insa, domeniul sa ramanand acela al suferintii inceputurilor de viata, el va fi pururi cercetat de aceia care impartasesc si simt, generatie dupa generatie, raul lui, tineretea lui.

Poate ca adevarata apa a Juventei nu este decat aceea a lacrimilor.

Un rand de tineri dupa altul a adus prinosul lor de primavara lui Mihai Eminescu.

Modul de gandire, filosofia, etica, crezul politic, pana si vocabularul poetilor se schimba cu vremea si devin litera moarta pentru urmasii lor mai departati, cu alte nazuinte, cu alta chemare, cu alte cerinte. Un lucru insa ramane statornic: puterea de a suferi a oamenilor intre zori de zi si amiaza, adica intre primavara si vara.

De aceea poezia lui Eminescu va ramane mereu iubita, mereu inteleasa.

Pomul de mireasma, pomul cu flori balane, teiul atat de des cantat de Eminescu, infloreste in acest timp al anului, cand trece primavara spre vara. Raspandit in toata Europa, acest pom pare fi mai mult impamantenit in Romania, unde se gasesc chiar paduri de tei, cum cred ca nu se mai afla altundeva pe fata pamantului. Cu floarea lui mica, care raspandeste un miros puternic pana la betie, cu umbra lui mare ca de mormant, acest pom are o asemanare tainica cu geniul lui Eminescu. Pe vremea lui Ovidiu, am fi crezut ca in acest pom si-a gasit poetul metamorfoza sa mantuitoare. Aceasta intrupare totusi a avut loc. Nu cred sa fie vreun tanar sau vreo tanara romanca indragostiti, care sa nu se gandeasca la Eminescu cand trece pe langa un tei inflorit, intr-un amurg de vara timpurie si sa nu auda ca prin soapta, venind din ramurile inalte, versurile duioase:

„Dar prin codrii ea patrunde

Langa teiul vechi si sfant,

Ce cu flori pana-n pamant

Un izvor vrajit ascunde.”

Principesa Martha Bibescu