Bolnavul, boala si ceilalti

Epoca contemporana este, din punct de vedere al morbiditatii generale, caracterizata prin reducerea bolilor infectioase, ca efect al ameliorarii igienei colective, al educatiei sanitare a publicului si a marilor descoperiri terapeutice. Dar pe masura ce au disparut marile flageluri care, in cursul unei epidemii, secereau alta data sute si mii de vieti, alte boli castiga teren: cele degenerative si de uzura, caracteristice varstelor medii sau inaintate. Ateroscleroza cu consecintele ei: infarctul de miocard, insuficienta cardiaca sau accidentele vasculare cerebrale, ocupa, impreuna cu hipertensiunea arteriala principalele cauze de boala si de mortalitate. Alaturi de acestea, avand o frecventa in crestere, se inscriu tumorile maligne, tulburarile digestive, bolile cronice respiratorii, reumatismele degenerative, litiaza biliara, diabetul zaharat. Exista in aceasta mare diversitate de afectiuni, diferite ca simptome, ca mecanism de producere si tratament, o trasatura comuna: ele sunt afectiuni cronice, care dureaza uneori ani, zeci de ani, toata viata.

Atitudinea bolnavului fata de suferinta cronica (hipertensiune arteriala, insuficienta coronariana sau diabetul zaharat) constituie o mare problema atat pentru sine, pentru anturajul sau familial si profesional, cat si pentru medical care il trateaza. Este desigur o mare deosebire intre o congestie pulmonara, in care caz, la capatul a 10-14 zile de tratament suntem perfect restabiliti, si o hipertensiune arteriala contra careia trebuie luptat zi de zi, luni la rand, uneori toata viata, sub control medical periodic.

Bolnavul cronic poate fi asemuit cu un miop sau un presbit, care nu se poate dispensa nici o zi de ochelarii corectori. Pentru bolnav si pentru societate, care suporta cheltuielile eventualelor infirmitati generate de boala cronica, usurinta cu care suferindul de diabet, hipertensiune arteriala sau insuficienta cardiaca isi neglijeaza sau chiar isi uita boala nu aduce nici un beneficiu. Acesti bolnavi trebuie sa stie ca atitudinea pasiva in fata unor astfel de suferinte cronice duce la accidente inerente ca: pierderea vederii sau a unui picior, in caz de diabet; la hemoragie cerebrala cu paralizie, in caz de hipertensiune arteriala, la edem pulmonar acut, in caz de insuficienta cardiaca.

Aceste complicatii, daca nu mortale in orice caz sunt creatoare de infirmitati, restrang capacitatea de munca, greveaza psihic si material viata familiei, iar pe bolnav il reduc la o stare de dependenta de anturaj.

Cum s-ar putea preveni aceste consecinte dramatice? Reteaua de asistenta medicala din tara noastra este la dispozitia bolnavului pentru depistare precoce, control periodic, prevenire a complicatiilor. Dar pe langa toate acestea, este indispensabila colaborarea disciplinara si permanenta a bolnavului cronic. Este prea frecvent cazul hipertensivului descoperit cu ocazia unui control efectuat in masa, tratat, instruit in privinta riscului bolii si invitat la controlul lunar al tensiunii arteriale. Cel mai adesea, bolnavul informat adera la schema de tratament fixata cateva luni, mai rar un an. Si apoi? Nenumarati bolnavi revin in camera de garda a spitalelor in stare grava, cu hemoragii cerebrale, edeme pulmonare, insuficiente renale sau infarcte de miocard.

Unii hipertensivi socotesc ca a lua din cand in cand, mai ales cand au durei de cap si tulburari de vedere sau de auz, 1-2 pastile, cateva zile la rand, pana trece criza, este suficient. Ca nu este asa, vor descoperi cat de curand si in imprejurari pentru ei catastrofale, iar pentru societate, oneroase.

Dar daca majoritatea bolnavilor cronici pacatuiesc prin neglijenta, exista si o minoritate de “obsedati” ai bolii lor. Desigur, a suferi de o boala cronica, a renunta deliberat la unele “placeri”, a adopta o anumita disciplina de viata si alimentara, implica o adevarata mutatie in comportamentul de zi cu zi.

Anturajul familial nu trebuie insa sa devina victima acestor privatiuni si cu atat mai putin mediul profesional. Ca in ambele cazuri bolnavul are drept la un plus de intelegere, este evident. Dar boala nu trebuie sa devina o preocupare obsesiva, unicul centru in jurul caruia se organizeaza universal bolnavului. Cu mijloacele de care dispunem azi, tratamentul bolilor cronice enumerate este in general satisfacator, in sensul ca restituie bolnavului o stare de echilibru biologic, compatibil cu o viata familiala si profesionala satisfacatoare. Depinde insa de cel suferind, care nu trebuie sa-si limiteze preocuparile si activitatea exclusiv la boala sa, ca si cum viata n-ar mai avea si alte imperative sau puncte de interes decat acestea. Un asemenea comportament creeaza, mai curand sau mai tarziu, in jurul persoanei suferinde, un vid afectiv, iar din partea celorlalti, o stare de franca plictiseala sau de toleranta care-i agaseaza, dialogul devenind astfel imposibil si comunicarea blocata. Este aceasta in interesul bolnavului? Desigur ca nu. Dupa cum boala cronica implica o anumita disciplina interiorizata definitiv ca norma de conduita, tot astfel autocontrolul bolnavului trebuie sa contribuie la reinsertia lui sociala si afectiva, spre binele tuturor: al bolnavului insusi, al familiei, al mediului profesional … al celorlalti.

Dr. D. Sdrobici