Interferente.ro Cultura Personalitati Vincent Van Gogh sanatatea mentala si fizica

Duminică, 03 Aprilie 2011 04:00

Vincent Van Gogh - sănătatea mentală şi fizică

„Vreau să creez desene care să atingă oamenii … În fiecare figură sau peisaj aş vrea să exprim nu melancolia sentimentală, ci o tristeţe profundă … Aş vrea să progresez atât de mult încât oamenii să spună de lucrările mele că le simt profund şi aproape …”

 

A trăit sărac şi a murit necunoscut. A fost nefericit în dragoste, dar fericit când picta. A avut accese de furie necontrolată şi crize de epilepsie, s-a automutilat şi s-a înfometat pentru a hrăni săracii. A creat aproape 900 de lucrări de pictură şi 1.100 de desene în doar zece ani, dar a vândut un singur tablou în timpul vieţii, reprezentând o vie din Aries cu 400 de franci, cu puţin înainte de a muri în 1.890. S-a sinucis, lăsând în urma picturi care astăzi valorează averi.

Vincent Van Gogh s-a născut la 30 martie 1853, la Groot-Zundert, care pe atunci era un biet sat din Brabant, la frontiera olandezo-belgiană. A murit la 29 iulie 1890, la Auvers-sur-Oise, în Ile-de-France. Între aceste două date se înscrie existenţa pământească a unei fiinţe, un scurt dar strălucitor destin, unul dintre cele mai extraordinare destine ale vremurilor noastre. Extraordinar, nu prin vreo acţiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin vreo influenţă artistică imediată. Extraordinar prin complexitatea dramei sale interioare. Cazul său psihologic care poate fi studiat — şi este studiat — sub diverse unghiuri, îi derutează, în egală măsură, pe biografi, pe critici şi pe psihiatri. Treizeci şi şapte de ani, dintre care jumătate au fost o căutare tragică în care se amestecă orgoliul şi credinţa, umilinţa, suferinţa fizică şi morală, dorinţa de apostolat şi voinţa artistului — ani de căutări şi de lupte, la capătul cărora experienţa al cărui „cobai" a fost într-un fel Van Gogh.

În funcţie de optica din care e considerat, în funcţie de planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este acela al unui artist, al unui mistic sau al unui bolnav.

Un fapt deosebit pentru studiul acestui destin este, de altfel, abundenţa mărturisirilor pe care ni le-a lăsat Van Gogh: o operă picturală care merge paralel chiar cu evoluţia dramei; o operă epistolară care îi egalează puterea de creaţie. Nici un artist n-a vorbit mai bine de meşteşugul său. Nici o fiinţă nu şi-a exprimat mai bine agitaţia lăuntrică. Iar noi posedăm, în legătură cu ceea ce se numeşte „nebunia lui Van Gogh" pagini de o cutremurătoare luciditate. Datorită acestor mărturisiri este posibil, cel puţin pentru anumite perioade, să reconstituim aproape zi cu zi, viaţa lui Vincent. Dar numai relatarea acestei vieţi, expunerea minuţioasă a faptelor, nu e suficientă pentru a pătrunde problemele pe care le avea. Ne permite totuşi să-i descifrăm datele, să le urmărim desfăşurarea, modul în care au proliferat.

 

Simptome şi caracteristici

Diferite simptome sunt descrise în scrisorile lui Van Gogh şi alte documente, cum ar fi registrul de azil de la Saint-Rémy. Simptomele includ: halucinaţii, o digestie proastă şi un stomac cu probleme, coşmaruri, stupoare, atenţie diminuată, impotenţă, insomnie şi anxietate. Van Gogh a suferit de un fel de convulsii sau crize, iar la unul dintre aceste atacuri şi-a tăiat o parte din ureche.

Actul de automutilare a lui Van Gogh – prin care şi-a tăiat lobul urechii stângi – ne vorbeşte despre manifestarea la pictor a unui episod psihotic, într-o perioadă de turbulenţă dintre manie şi depresie. Există o multitudine de versiuni privind automutilarea lui Van Gogh, cea mai fondată însă rămâne a fi automutilarea ca şi consecinţă a tulburării bipolare.
În cartea recent publicată “Urechea lui van Gogh: Paul Gauguin şi pactul tăcerii” de către doi critici de artă germani, Hans Kaufmann şi Rita Wildegans, se susţine teoria conform căreia urechea lui Van Gogh ar fi fost tăiată cu o spadă de către prietenul său, pictorul impresionist Paul Gauguin. Incidentul s-ar fi petrecut în timpul unui conflict între cei doi, în Arles, în ”Casa Galbena”, unde Gauguin locuia de aproape 2 luni şi pe care intenţiona să o părăsească. Ei mai susţin că Van Gogh n-ar fi fost bolnav psihic, dar că ar fi suferit de o anumită formă de epilepsie, iar atacurile s-ar fi intensificat după incidentul soldat cu tăierea urechii. El ar fi fost îndrăgostit de Gauguin (homosexualitate latentă), iar ruptura dintre cei doi l-ar fi determinat, 2 ani mai tîrziu, să se sinucidă.

Teoria oficială, susţinută de către cercetătorii de la Muzeul Van Gogh, este că, pe 28 decembrie 1888, în urma unei dispute cu Gauguin într-o cafenea, Van Gogh l-ar fi ameninţat cu cuţitul şi că, din greşeală, şi-ar fi retezat lobul urechii. Alţii susţin ca Van Gogh, pradă depresiei si disperării, şi-ar fi tăiat singur lobul urechii cu un brici de bărbierit pentru a scăpa de ţiuiturile din urechi (tinnitus) de care suferea de mai mult timp. În ziarul local din Arles, din 30 decembrie 1888, se menţiona ca un pictor olandez, cam nebun, şi-ar fi oferit urechea tăiata unei prostituate, Rachel, căreia i-ar fi spus să o păstreze cu grijă…după care, a doua zi, poliţia l-ar fi găsit acasă, în stare critică şi l-ar fi internat în spital.

Tulburarea maniaco-depresivă, ca şi alte boli psihice, nu este generată de o cauză unică. Astfel, tulburarea ar fi determinată de:

Factori biologici:

Ereditate → ceea ce se moşteneşte nu este boala în sine, ci predispoziţia către ea. În familiile cu istoric în această tulburare s-a constat o creativitate şi o înclinaţie artistică, ce par a fi corelate cu această predispoziţie. Putem presupune astfel că şi Vincent Van Gogh, fiul unui preot protestant, îşi trage oarecum potenţialul artistic dintr-o „moştenire de familie”, la fel cum şi predispoziţia spre tulburarea maniaco-depresivă poate avea antecedente eredo-colaterale în familia de înaltă ţinută a pictorului (generaţie de preoţi protestanţi).
Substanţe semnal (neuromediatori) → se ştie că pictorul consuma adesea absint, până la intoxicaţie, băutură de peste 70 de grade, cu efecte excitante la nivelul creierului, fapt ce presupune un grad sporit al prezenţei serotoninei, valabilă în cazul episodului maniacal. Or, putem presupune că absintul era utilizat, în mod iraţional, de pictor drept remediu împotriva depresiei. Absintul produce dependenţă, favorizând intoxicaţia cronică şi chiar letală (cazul altor pictori celebri, Utrillio şi Modigliani).

Substanţele hormonale → mecanismele de apărare ale organismului se activează în situaţiile de stres, creierul mobilizându-se în secreţia de substanţe cu rol de combustibil – hormoni negativi (cortizol). În cazul lui Van Gogh, aceasta poate fi o explicaţie, având în vedere modul stresant de viaţă dus de artist: respingere din partea semenilor, cauzată de caracterul exploziv, incapacitatea de a stabili relaţii de durată, izolare, instabilitate ocupaţională la un moment dat al vieţii, când toţi păreau să-l gonească, respingerea din partea figurilor feminine apărute în viaţa pictorului (puţine de altfel), regim supraîncărcat de muncă, exces de zel şi ambiţie nebună de a reuşi, de a uimi, alimentaţie precară, sau lipsă, consum de substanţe, fumat, cafea, neînţelegerile cu familia, dorul de frate, etc.

Ritmul de somn → se ştie că pictorul îşi sacrifica orele de somn în favoarea muncii asidue, uneori prea zeloase. Am putea presupune, bunăoară, că ritmul nocturn de lucru este un factor declanşator al tulburării bipolare, sau că prin ritmul nocturn de activitate se manifesta episodul maniacal trăit în mod productiv de către Van Gogh, care anume în această perioadă a zilei crea cu cea mai mare ardoare.

Factori de mediu:

Mediu ambiant critic: episodul cu retragerea din şcoală; pubertatea şi adolescenţa în pensionate; munca necalificată slab remunerată, dezamăgirile în dragoste şi marginalizarea din cauza meseriei de pictor, etc.

Perceperea negativă de sine: respingerile brutale în dragoste, despărţirea de fratele mai mic – sursă de fortificări pozitive şi narcisice, moartea tatălui – şi el figură proeminentă în imaginea de sine a pictorului, respins până atunci de toţi, din cauza temperamentului său vulcanic;

Starea de neajutorare învăţată: succesele mediocre din timpul activităţii de pictor, singurătatea cronică şi sentimentele adânci de singurătate, izolare, sentimentul de a nu fi înţeles de către ceilalţi (experienţa nefastă cu pictorul, Paul Gauguin).

Una dintre cele mai frecvente plângeri din scrisorile lui Van Gogh sunt cele referitoare la proasta digestie si la problemele cu stomacul. Van Gogh a suferit de pe urma halucinaţiilor şi coşmarurilor de care le-a avut în anumite momente. Adesea a raportat că suferă de febră şi de accese de insomnie.

El a fost în incapacitate de a dormi timp de trei săptămâni înainte de a primi diagnosticul de gonoree. În diferite ocazii el se scufunda într-un fel de stupoare. Van Gogh i-a scris despre impotenta lui, fratele său Théo (aceasta la sprijinit de-a lungul timpului atât moral cât şi financiar). Spre sfârşitul vieţii lui Van Gogh a avut gânduri de sinucidere.

 

Comportamentul

Van Gogh s-a dedat la un comportament anormal în diverse situaţii, ceea ce a subminat starea sănătăţii sale, cum ar fi consumul constant de ţigări, consumul de alcool şi cafea în exces, mânca foarte puţin, uneori chiar deloc. Consecinţă firească a tuturor acestor lucruri a fost malnutriţie. El nu a renunţat niciodată la fumatul pipei, nici chiar pe patul de moarte, şi el a recunoscut în mai multe rânduri că a fumat prea mult. De asemenea, el a consumat frecvent alcool în exces, în special absint.

Există unele dovezi că Van Gogh a consumat din vopsele lui, şi consumul de vopsele este, probabil, conectat cu convulsiile pe care le-a avut în jurul Anului Nou 1890. În ianuarie 1890, după una din crizele lui Vincent, Théo i-a scris sfătuindu-l "dacă tu ştii că este periculos pentru tine să ai vopselele aproape de tine, de ce nu le pui departe pentru o vreme, şi nu faci doar schiţe"? Théo s-a mai liniştit după ce a vorbit cu Van Gogh şi acesta i-ar fi dat de înţeles că toate acestea sunt doar zvonuri.

 

Diagnostice

Nu există un consens cu privire la starea de sănătate mentală şi fizică a lui Vincent Van Gogh. Mai multe ipoteze concurente au fost prezentate de-a lungul timpului, de diferiţi specialişti. Acestea includ schizofrenie, epilepsie, tulburare afectivă bipolară, glaucom, insolaţie, sifilis, porfirie intermitentă acută, intoxicaţie cu plumb, boala lui Meniere, etc.

Schizofrenie

Mai mulţi autori au dat un diagnostic de schizofrenie pentru Van Gogh. Având în vedere însă lipsa oricăror simptome fundamentale de tulburare şi prezenţa unor episoade psihotice cu caracteristici amnezic-confuzionale urmate apoi de recuperare completă, acest diagnostic pare improbabil, în ciuda faptului că una dintre surorile sale a fost diagnosticată cu schizofrenie cu debut tardiv.

Sub titlul, „Nebunia lui Van Gogh”, doctorii Victor Doiteau şi Edgar Leroy au publicat în 1928, la editura Aesculape o lucrare care încearcă să definească, după ce examinează originea, destinul şi caracterul patologic al lui Vincent, forma exactă a afecţiunii de care a suferit. Nu este vorba în acest caz nici de o demenţă denatură sifilitică, nici, cum declara Jaspers, de schizofrenie (demenţă parţială şi precoce) care se caracterizează printr-o „alterare a personalităţii, o dislocare, o diminuare progresivă a facultăţilor intelectuale". Or, până la moartea lui, act de voinţă şi raţional justificată, în intervalele dintre crize, Van Gogh a fost mai lucid ca oricând, mai conştient ca oricând de ceea ce voia el şi de arta lui. Scrisorile din această epocă au aceleaşi calităţi expresive, pictura lui are aceeaşi vigoare cromatică. În sprijinul refuzului lor de a crede că a fost vorba de un caz de schizofrenie, doctorii Doiteau şi Leroy remarcă tocmai faptul că „Vincent van Gogh n-a prezentat niciodată, nici înaintea psihozei sale, care s-a declanşat brusc în 1888, nici chiar în ultimii ani care au precedat-o, tulburări demenţiale: demenţa fiind definită printr-o slăbire progresivă şi definitivă a facultăţilor intelectuale".

Psihiatrul german, doctorul Walther Riese, este de aceeaşi părere. Ca şi
Dostoievski, Van Gogh avea crize de natură epileptică. Acesta este şi diagnosticul la care s-a oprit doctorul Urpar din Arles, apoi doctorul Peyron de la Saint-Remy, în privinţa originii: „Epilepsie incontestabilă dinspre partea maternă", notează Doiteau şi Leroy, în lucrarea lor.

Această ereditate a fost confirmată şi în faţa doctorului Peyron de către Van Gogh. Or, după doctorul Maurice Vernet, epilepsia este adesea dată ca exemplu „în studiul eredităţii morbide la om", ea fiind mai transmisibilă decât oricare alte maladii. Este adevărat ceea ce afirmă tot doctorul Vernet că descendenţilor li se transmit numai variaţiunile anormale de excitabilitate organică senzitivă şi că „de fapt nu există ereditate specifică, ci numai
ered
itate patologică"?

Cazul lui Vincent dovedeşte că anumite trăsături de caracter se repetă în indivizi din generaţie în generaţie. Aşa cum remarcau doctorii Doiteau şi Leroy, absenţa atacurilor de epilepsie nu schimbă cu nimic natura afecţiunii. Este vorba de o psihoză epiloptoidă, stare mintală epileptică, iar doctorul E. Regis, scrie că în aceasta stare bolnavul „este sumbru, taciturn, suspicios, susceptibil, mereu pe punctul de a se supăra, de a-i jigni pe cei din jur, de a se înfuria, de a lovi". Ceea ce corespunde nu spiritului lui Vincent ci caracterului său; acelei duble firi de care se plângea Théo pe vremea când locuiau împreună la Paris. „Iritabilitatea, scrie şi J. Fabret, constituie în mod obişnuit trăsătura dominantă a caracterului epilepticului".

Un alt studiu asupra psihozei epileptoide, datorat unui alt psihiatru german, Kleist, descrie fenomene patologice care sunt exact cele ale lui Vincent: crize fără simptome prealabile, accese de excitaţie care pot duce la violenţă sau la rănirea altora sau la autorănire, halucinaţii audiovizuale, momente de teroare în timpul crizelor, somn „post-episodic", pierderea memoriei şi stare de depresie după crize, etc.

Doctorii Doiteau şi Leroy conchid astfel: „psihoză epileptoidă fără atac de epilepsie (epilepsie latentă, mintală) ale cărei cauze trebuie căutate mai ales în antecedentele ereditare şi personale". Ceea ce nu diminuează însă, influenţa cauzelor adjuvante: sifilis posibil, cafeism, tabagism, alcoolism relativ, stare de denutriţie datorată mizeriei, surmenaj fizic şi mintal". Tot la diagnosticul acesta se raliază şi doctorul F. Minkowska. Aşadar nu există nici un temei să se creadă măcar o clipă că Vincent van Gogh a fost nebun. În orice caz, se cuvine să subliniem această axiomă a doctorului Vinchon: „Niciodată nebunia n-a dat naştere geniului" — chiar dacă îngăduie manifestări expresive, plastice. Situaţia inversă este mai plauzibilă şi acelaşi autor subliniază că „o activitate intelectuală, interioară şi înnăbuşită, pusă în slujba unei pasiuni ce o împinge mereu să creeze, uzează spiritele care sunt de o factură mai fragilă, trezeşte vechi tendinţe morbide ce stau în stare latentă, exagerează facultăţile emotive, provoacă uneori o psihoză de epuizare". Pictura deci — sau mai degrabă lupta lui pentru pictură — a provocat „nebunia" lui Van Gogh.

Epilepsie

Epilepsia a fost un diagnostic popular. Van Gogh însuşi a crezut că el ar putea fi un epileptic şi medicul său Felix Rey i-a dat acelaşi diagnostic general, şi de asemenea, Dr. Peyron la St Rémy. Van Gogh s-a născut cu o leziune a creierului care mulţi medici cred că a fost agravată de consumarea prelungită de absint.

Un diagnostic de epilepsie a lobului temporal, a fost prezentat pentru prima dată în 1928 de către Leroy şi Doiteau.

Dr. Gachet consideră că Van Gogh a fost tratat cu digitalice, medicament care poate provoca o vedere în galben sau a vedea pete galbene. Acest lucru poate să fi fost unul din motivele pentru care Van Gogh a iubit această culoare.

Mai mult, se pare că starea lui Vincent a fost controlată prin administrarea de bromură, care este eficientă împotriva convulsiilor, precum şi împotriva intoxicaţiei cu absint şi porfirie, dar nu şi pentru tratarea epilepsiei lobului temporal.

Tulburare afectivă bipolară

Perry în 1947 a fost primul care a pus diagnosticul de tulburare bipolară sau "depresie maniacală". Acest diagnostic presupune perioade de activitate intensă intercalate cu perioade de epuizare şi depresie.

Entuziasmul şi dăruirea extremă a lui Van Gogh, prima dată pentru religie, şi apoi pentru artă, cuplat cu ritmul febril în care acesta a pictat face ca mulţi specialişti să considere că mania a fost o condiţie importantă în viaţa lui Van Gogh. Cu toate acestea, episoadele de muncă febrilă au fost întotdeauna urmate de epuizare şi depresie şi în cele din urmă de sinucidere.

Unii specialişti au considerat însă că Van Gogh nu a suferit de tulburare bipolară, şi că, crizele din ultimii doi ani au fost determinate de efectul secundar al otrăvirii ca urmare al consumului excesiv de absint.

Insolaţie

Ideea că Van Gogh ar fi suferit de o formă cronică de insolaţie a fost susţinută cu tărie de către Roch Grey. Pentru că Van Gogh s-a străduit ca picturile lui să fie cât mai realiste, el a pictat de multe ori în aer liber, mai ales în perioada de timp petrecută în sudul Franţei. Unele dintre episoadele sale de ostilitate, greaţă şi rău la stomac despre care el pomeneşte în scrisori, ar fi putut fi efectele ale insolaţie.

Vincent descrise efectele soarelui din Arles într-o scrisoare: "Oh! ce minunat soare de miez de vară este aici. Se revarsă peste capetele noastre şi nu am nici cea mai mică urmă de îndoială că ne înnebuneşte. Dar eu eram şi aşa “nebun”, aşa încât nu poate decât să mă încânte şi să mă bucur de el". O lună mai devreme, el a menţionat în trecere despre efectele soarelui într-o scrisoare adresată lui Théo: "Multe mulţumiri pentru scrisoarea ta, mi-a făcut o mare placere, şi a sosit exact în momentul în care eram încă ameţit de soare şi mă luptam cu o pânză destul de mare". Dr. Gachet descrie un diagnostic de "otrăvire cu terebentină şi efectele soarelui prea intens pentru un creier nordic", dar încercările de a confirma această teorie au eşuat.

Otrăvire cu Tujor

În scopul de a contracara atacurile sale de epilepsie, anxietate şi depresie, Van Gogh a băut absint, o băutură alcoolică toxică, dar foarte populară între artişti la momentul respectiv. Tujon este toxina din absint. Din păcate, Tujonul a lucrat împotriva lui Van Gogh şi i-a agravat epilepsia şi depresia maniacală. Dozele mari de Tujon pot provoca, de asemenea, predilecţia de a vedea obiectele în galben. Diverşi medici au diferite opinii, dacă acest lucru este ceea ce a cauzat sau nu afinitatea lui Van Gogh pentru galben.

Intoxicare cu plumb

Deoarece Van Gogh a folosit vopsele pe bază de plumb, există unele voci care cred că el a suferit de pe urma intoxicarii cu plumb, datorită faptului că a consumat din vopsele. Acesta aspect a fost semnalat şi de Dr. Peyron, care a notat că în timpul atacurilor lui Van Gogh, acesta a încercat să se otravă prin înghiţirea de vopsea sau kerosen. Simptomele intoxicaţiei cu plumb includ dureri abdominale, constipaţie, vărsături, paralizie sau pareza. Un alt simptom al intoxicaţiei cu plumb este umflarea retinei care poate provoca vederea luminii în cercuri, ca un halou în jurul obiectelor. Acest lucru poate fi văzut în tablouri ca Starry Night.

Hipergrafie

Hipergrafia este o boală care provoacă nevoia de a scrie continuu. Această tulburare este de obicei legată de manie şi epilepsie. Unii cred că colecţia masivă de peste 800 de scrisori, scrisă de Van Gogh în timpul vieţii sale ar putea fi atribuită acestei afecţiuni.

Glaucom

Un contemporan de al său, doctorul F.W. Maire, consideră ca pictorul olandez suferea de glaucom netratat. Medicul argumenta că numai pe pânzele realizate de artist după 1888 se disting umbre colorate, irizaţii sau halouri în jurul surselor de lumină. Aceste imagini ciudate sunt percepute de către cei care suferă de această boală. Bolnavii de glaucom văd în jurul unei surse luminoase o margine cu mai multe culori, asemănătoare curcubeului.

Boala Meniere

Ipoteza că Vincent ar fi suferit de boala Meniere - o tulburare de echilibru a urechii interne, care este însoţită de greaţă, vărsături, pierderea auzului, vârtej – a fost publicată pentru prima oară în anul 1979 de către Yasuda. Această idee a reapărut apoi în 1990, în Jurnalul Asociatiei Medicale Americane (JAMA). Dignosticul a fost pus ca urmare o problemelor gastro-intestinale, greaţă, vărsături care pot fi asociate cu boala Meniere. Articolul apărut în JAMA sugerează că tăierea proprii urechii de către Van Gogh ar fi fost făcută cu scopul de a reduce simptomele bolii Meniere.

Porfirie intermitentă acută

Arnold şi Loftus invocată diagnosticul de porfirie intermitentă acută (adesea menţionată ca fiind pur şi simplu "AIP"). Arnold sugerează că AIP a fost exacerbată de malnutriţie şi abuz de absint. El citează două cazuri istorice ale unor bărbaţilor de 30 de ani, care au fost diagnosticaţi ca suferind de AIP şi care au prezentat unele simptome similare cu cele ale lui Van Gogh, incluzând depresie şi halucinaţii într-un caz, şi convulsii parţiale complexe în celălalt caz.

Cu toate acestea, Erickson respinge acest diagnostic argumentând că simptomul cheie de decolorare a urinei nu a fost niciodată observat, şi că problemele gastro-intestinale ale lui Van Gohg nu se potrivesc cu "chinuitoarele dureri abdominale", asociate cu AIP.

Alte diagnostice

Ceea ce se ştie acum este faptul că pictorul olandez s-a îmbolnavit de sifilis in 1882. La acutizarea bolii, netratata complet, se adaugau crizele de epilepsie, precum si depresiile cauzate de mai multe deziluzii sentimentale.

În foarte multe dintre scrisorile sale, artistul arată că îşi dorea foarte mult o familie, copii şi să câştige suficienţi bani din pictură pentru a-şi întreţine căminul. Van Gogh voia să găsească fericirea simplă şi tihnită. Din păcate, două eşecuri în dragoste, boala şi faptul că a avut mari probleme financiare i-au zdrobit acest vis.

Prima deziluzie în dragoste i-a pricinuit-o, în 1874, fiica gazdei sale de la Londra, Ursula, iar a doua, verişoara sa Kee. După primul refuz, Vincent a avut prima cădere psihică, iar tânărul de 21 de ani, vesel şi optimist, s-a transformat într-un om închis şi sumbru.

După al doilea refuz, Vicent a plecat la Haga unde, în 1882, a cunoscut-o pe o prostituată de 32 de ani, deja trecută şi ofilită, care se numea Christine dar căreia artistul îi spunea Sien. De la ea s-a îmbolnăvit de sifilis. Internat la spitalul din Haga, Van Gogh a refuzat să ducă tratamentul până la capăt şi a fugit înapoi la Sien.

După relaţia cu Christine, artistul a ajuns la Paris, în 1886, unde l-a cunoscut pe Gaugain. Din această perioadă a început să bea mult, în special absint şi coniac, lucru care îi va zdruncina şi mai mult sănătatea.

Ultimul ospiciu în care a fost internat Van Gogh este cel din Anvers, ţinut de doctorul Gachet. Amator de pictură, doctorul s-a împrietenit cu el.

Din păcate, boala artistului evoluează implacabil. Devine irascibil, se ceartă cu noul său prieten, are din ce în ce mai multe crize şi stări depresive. Din cauza depresiilor şi a suferinţei, artistul s-a împuşcat în piept şi a murit pe 29 iulie 1890.

În seara de 27 iunie, pe un câmp de lângă oraş, Van Gogh s-a împuşcat în piept. Sângerând, a reuşit să ajungă la hanul unde era cazat. Gazda sa l-a descoperit leşinat şi l-a chemat de urgenţă pe Théo din Paris, care a rămas alături de bolnav până în ultima clipă. Despre noaptea de 29 iunie, Théo avea să scrie mai târziu: „Voia să moara; când i-am spus ca vom încerca să-l facem sănătos şi că va scăpa de disperare, mi-a spus: La tristesse durera toujours (Tristeţea va dura pentru totdeauna)“.

„Simt… un eşec. Asta a fost tot în ceea ce mă priveşte. Simt ca acesta mi-este destinul. L-am acceptat şi nu se va schimba niciodată”. (extras dintr-o scrisoare către fratele său Théo, iulie 1890)

S

urse si Adrese Web Utile

http://en.wikipedia.org/wiki/Vincent_van_Gogh%27s_health

http://www.vangoghgallery.com/misc/mental.html

http://ajp.psychiatryonline.org/cgi/content/full/159/4/519

http://www.scribd.com/doc/10970494/Autor-Viata-Lui-Vincent-Van-Gogh

http://vangoghletters.org/vg/letters.html

 

Citeste si:

Albert Einstein

Sigmund Freud

Galileo Galilei

Leonardo da Vinci

 

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: