Venetia - pericole care pandesc constructiile si monumentele

Venetia - un repert turistic extrem de apreciat este, din pacate, zi de zi, supus unui “bombardament” agresiv de erodare si distrugere.

Statui, caramizi “bolnave” si … ucigasi fara simbrie

Ridicarea apei – prin capilaritate – in pereti, aerosolii marini, cristalizarea sarii in pori, alge, bacterii sau licheni acidul fosforic prezent in dejectiile porumbeilor constituie de multa vreme un mediu agresiv pentru monumentele si cladirile Venetiei. “Bolile” provocate de acest mediu au fost mult timp limitate de calitatile particulare ale marmurii, fie grecesti, fier orientale (calcitul foarte pur), sau ale pietre (calcarul alb, rezistent, de Istria, su cel galben, foarte moale, de Vicene) alese pentru monumentele orasului. Dar viata falnicei Venetii se schimba odata cu aparitia rafinariilor, a turnatoriilor, prin urmare, odata cu cresterea “spectaculoasa” a poluarii. Statuile si cladirile incep sa se degradeze.

Agentul responsabil al coroziuii este anhidrida sulfuroasa. Ea se dizolva, mai ales iarna, in pelicula de apa ce acopera piatra, transformandu-se in acid sulfuric. Acesta reactioneaza cu carbonatul de calciu din piatra si produce sulfatul de calciu, care, impreuna cu apa, formeaza gipsul. La corodare participa, de asemenea, sulfatul de amoniu, format prin reactia acidului sulfuric cu amoniacul. Oxizii, sulfatii si clorurile de fier, manganul si cromul de pe suprafata pietrelor servesc drept catalizatori. Gipsul ocupa un valum mai amre decat carbonatul de calciu initial. El formeaza cruste dure, care deformeaza suprafetele monumentelor. Prin crapaturile crustelor patrund apa, sarurle marine si acidul sulfuric, care din nou intra in reactie cu carbonatul de calciu si roade in profunzime. Procesul se poate accentua, distrugand in cativa ani relieful unei statui.

Unele “boli” ale pietrei se vindeca prin tratarea cu rasini sintetice, dar numai dupa indepartarea crustei de gips. Pentru sculturile mici, delicate se utilieaza un fascicul laser. Dar uneori, se descopera ca maladia a patruns in profunzime. Daca sunt abandonate, pietrele si marmura sfarsesc prin a se faramita. Lesia ploilor si stropii valurilor, eroziunea datorata vantului “desavarsesc” distrugerea. Cheltuielile necesare pentru restaurare sunt in acest caz foarte mari, ca de altfel si numarul specialistilor ce vor participa la aceasta “operatie”.

Structuri compromise si secrete de fabricatie

Daca degradarile pietrei afecteaza sculpturile, cele ale caramizilor compromit chiar structura cladirilor. Construite pe piloti de lemn, adanc infundati in namolul insulitelor lagunei, cladirile Venetiei sunt, in cea mai mare parte, realizate din caramizi. Peretii, fie goi, fie acoperiti cu tencuiala, au rezistat mai mult sau mai putin bine agresiunii mediului. Coroziunea lor are o dubla origine. Pe de o parte, suprafetele sunt atacate de aerul marin, de stropii valurilor, de poluarea industriala. Pe de alta parte, apa salcie patrunde in profunzimea materialelor de constructii, ridicandu-se prin capilaritate pana la inaltimi adesea importante. Se observa ca peretii sunt degradati pana la anumite inaltimi. Fenomenul se datoreaza unor complexe reactii fizico-chimice produse in grosimea peretelui: evaporarea cu depunere de saruri marine in porii caramizilor; formarea acizilor care dizolva materialul; efectul catalitic al diverselor metale.

Compozitia si conditiile de coacere ale caramizii au o mare importanta. Numeroase caramizi vechi au rezistat la umiditate mai multe secole in timp ce caramizi moderne (coapte un cuptoare cu pacura) s-au degradat in cativa ani. In momentul de fata, specialistii cerceteaza metode de desarare, de impermeabilizare si de intarire a caramizilor vechi, precum si mijloace de blocare a proceselor chimice nefaste si de asigurare a unei mai bune aderente a tencuielii. Conditiile dificile ale mediului lagunar fac din Venetia “ün laborator experimental” pentru noi tehnologii si materiale de constructii. Valeria Ichim