Interferente.ro Descopera Geografie Terra planeta oamenilor

Luni, 10 Iunie 2013 13:19

Terra planeta oamenilor

Terra este casa noastra, a oamenilor. Si, ca orice casa, trebuie sa o pastram in buna stare si curata. Este un adevar care adesea se uita sau unii se fac a-l uita intr-o epoca in care cuceririle pasnice ale stiintei se vad contrastante de experimente antiumane, cum sunt exploziile nucleare cu scop militar sau eforturile de-a dreptul criminale in a se descoperi, pe calea ingineriei genetice, noi agenti patogeni capabili sa distruga nu numai omul, ca forma a vietii, ci insasi viata, in intregul ei, pe planeta.

 

Razboiul bacteriologic”, un proiect demential, a generat o goana dupa microbi care de care mai ucigatori. Este adevarat, bacterii si virusuri ingrozitoare sunt inchise in eprubete ermetice, sigilate si incuiate in seifuri. Dar daca scapa? Cu ce pret plateste omenirea asemenea “jucarii militare”? In fond, cine va subzista dintr-un cataclism “bacteriologic”? Sau ce popor s-ar putea considera la adapost intr-un razboi mondial?

Ne-au trebuit sute de ani ca sa cunoastem casa noastra, Pamantul, Terra. Stiinta a parcurs o aventura extraordinara, punctata adesea de sacrificii. Pamantul si-a devoalat identitatea cu incetul, pas cu pas, cucerit fiind de oameni curajosi si intreprinzatori. Primii mari pasi i-au facut anticii. Punandu-si intrebarea ce este Pamantul, ei si l-au inchipuit ca o placa sau ceva asemanator, sustinuta pe niste piloni, in cer. Bineinteles, aceasta imagine s-a nascut din fantezie, din efortul uman de a intelege natura intr-o maniera conforma practicii imediate care, adesea, s-a dovedit a fi eronata. Interesant este insa aici faptul ca, la o distanta de cateva mii de ani, dupa ce a parcurs un drum al cunoasterii fenomenelor, omul s-a intors la ideile de inceput. Caci, cele mai actuale descoperiri stiintifice vin sa afirme ca Pamantul este acoperit de uriase placi litosferice, care aluneca lent una spre alta, in timp ce magma razbate prin fundul oceanului planetar, determinand fenomene geologice fantastice, in urma carora suprafata Terrei sufera modificari.

Daca odinioara Pamantul era plasat, din considerente mitice si religioase in centrul Universului, de la Giordano Bruno si Galilei gandirea s-a modificat. Astazi, noi stim ca traim pe un punct in spatiul infinit, o farama de tarana care se roteste in jurul unei stele, nici ea prea mare, in comparatie cu gigantii spatiului interstelar care stralucesc la mii si mii de ani lumina departare de noi. Dar, socotind acest spatiu infinit, orice punct in el ar putea fi considerat centrul Universului. Fireste, fara ca prin aceasta totul sa-i fie subordonat sau superior.

O alta etapa in descoperirea propriei noastre planete o constituie patrunderea omului in adancurile oceanului planetar. Este rezultatul dinamismului stiintei si tehnicii secolului 20, care a permis debutul cunoasterii unui mediu, fals socotit ostil pentru om. Impulsul l-a dat cercetarile hidrogeologice, petroliere si miniere, cerintele unei societati mari consumatoare de energie. Sigur, fundul oceanului planetar ascunde rezerve inca insuficient calculate, am putea afirma chiar necunoscute, de hidrocarburi. Dar aceasta nu-i totul, caci uriasa masa de apa se prezinta ca o formidabila camara pentru omenire. Iar aceasta camara nici pe departe nu este cunoscuta. Inca de pea cum sunt imaginate asezari subacvatice, locuite de zeci, sute si chiar mii de oameni, in care viata sa se desfasoare perfect, la adapost de intemperii, poluare atmosferica si alte inconveniente. O data cu explorarea fundului oceanic, iata-ne asistand la nasterea si dezvoltarea unei noi cartografii, anume cea submarina, un fel de oglinda inverse a celei terestre. Caci, daca hartile suprafetei planetare mentioneaza inaltimea Everestului cu cei 8,9 km ai sai drept record, iata, hartile submarine noteaza fosa Marianelor din Oceanul Pacific, cu 11,5 km adancime.

Spatiul aerian si extraterestru nu mai constituie astazi necunoscute absolute, o data cu realizarea cosmonavelor capabile sa strabata distante uriase, cu viteze uluitoare. Omul isi priveste planeta de sus, cu ajutorul satelitilor artificiali, descoperind ca ea nu-i deloc rotunda, asa cum se credea pana acum cateva decenii. Dar el priveste si Luna indeaproape, pasind pe ea ca un cuceritor, smulgand, din pacate, o data cu acest gest civilizator, un suspin din sufletele vesnicilor indragostiti, care nu-si mai pot sopti, decat cu umor, versuri inchinate palidei Selene, patroana sentimentelor fragile.

Am ajuns pe Marte, pe Venus, am vizitat celebra cometa Halley, etc. am cutezat sa ne apropiem de Soare si scrutam adancurile Universului cu instrumente din ce in ce mai sofisticate.

Dar nu cunoastem inca bine ce se afla sub picioarele noastre, caci cea mai adanca sonda abia a putut intepa “epiderma” terestra la 10 km adancime, o piscatura infima fata de cele cateva mii de km care reprezinta distanta pana la nucleul planetar.

Iata subiecte de meditatie, de consideratii si sperante. Caci, oricum, omul se poate socoti invingator, gandind ca pasi uriasi a facut pe drumul cunoasterii si aceasta intr-un timp formidabil de scurt, comparativ cu evolutia sa planetara. Intr-un secol, el a putut afla infinit mai multe secrete ale planetei decat a reusit sa smulga naturii in sute de mii de ani ai existentei sale ca fiinta ganditoare.

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: