Scufiţa roşie - Fraţii Grimm

A fost odată o fetiţă zglobie şi frumoasă, şi cine o vedea o iubea. Şi pentru că purta mereu pe cap o scufiţă de catifea roşie pe care i-o dăduse bunica, o numiră Scufiţa Roşie. Într-o zi mama ei îi pregătise un coş cu merinde şi o trimise la bunica ei, care era bolnavă şi slăbită.   

- Du-te şi vezi ce mai face sărmana bunicuţă, am auzit că e tare bolnavă. Se va bucura cu siguranţă!    

-   Aşa am să fac! îi făgădui Scufiţa Roşie, mamei.  

Bunica locuia în pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Mergând prin pădure Scufiţa Roşie se întâlni cu lupul.

- Bună ziua, Scufiţa Roşie! îi zise el.

- Mulţumesc frumos, lupule.

- Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţa Roşie?

- Ia, până la bunicuţa!

- Şi ce duci acolo, în coş?

- Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.

- Da' unde şade bunica-ta, Scufiţa Roşie?

- Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul, pe care doar îl ştii! îi răspunse Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise în sinea lui: "Fragedă-i fetiţa asta! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa ! Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros:

- Ce-ar fi să-i culegi bunicii şi câteva floricele! - o povăţui lupul. Zis şi făcut. Lupul la început îşi grăbi paşii, mai apoi se  puse pe fugă. Alerga cât îl ţineau picioarele. Şi mai ştia şi o scurtătură.

Scufiţa Roşie îşi continuă drumul culegând flori şi alergând după fluturaşi.

Lupul ajunse repede la casa bunicii şi bătu la uşă.

- Cine e? - strigă bunica.

- Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ti aduc un coş cu mâncare. Dar deschide uşa bunicuţo!

- Apasă pe clanţă şi intră! răspunse bunica - că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.

Lupul apasă pe clanţă, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbracă apoi în hainele ei, se culcă în pat şi trase perdelele.

În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunică şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Ajunsă la casa bunicii, Scufiţa Roşie bate la uşă.

- Cine e? - strigă lupul din pat. 

Dar vocea îi era atât de ciudată încât Scufiţa Roşie se sperie. Apoi se gândi că sărmana bunicuţă e atât de răcită încât a răguşit. Îşi făcu curaj şi răspunse:

- Sunt eu, Scufiţa Roşie! - strigă fetiţa.

- Am venit să te vizitez.

Dar nu primi nici un răspuns.

Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufiţa trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă:
- Vai, bunico, de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunico, de ce ai ochi atât de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine.

- Vai, bunico, de ce ai mâini atât de mari?

- Ca să te pot îmbrăţişa mai bine.

- Vai, bunico, de ce ai gura aşa de mare?

- Ca să te pot înghiţi mai bine.

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat şi-o înghiţi pe biata Scufiţa Roşie.

După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-l somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii.

Şi se întâmpla ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Nu auzi el nici o mişcare în schimb se auzi un sforăit puternic."Bre, da' tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?" Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.

- Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici!, izbucni vânătorul. De când te caut!

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte: "Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână? Poate aş mai putea s-o scap!" Aşa că nu mai trase, ci, luând un cuţit, începu să taie burta lupului adormit. Nu-i venea să creadă ochilor de mirare când aruncă o privire înăuntru. Le văzu stând ghemuite şi tremurând pe Scufiţa Roşie şi pe bunica acesteia. Lupul a fost atât de lacom că le înghiţi întregi. Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-l adusese fetiţa şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se: "De-acu' înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei!"