Interferente.ro Cultura Poezii Poezii de dragoste Tudor Arghezi

Marţi, 01 Februarie 2011 00:39

Poezii de dragoste - Tudor Arghezi

 

De-abia plecaseşi

De-abia plecaseşi.
Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

 



Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat?
De ce-ai mai fi rămas?

 

 

Creion

Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul,
În care se-oglindesc
Azurul şi copacul.


Surâsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Sper care-noată albi
Peşti lungi cu ochi rotund.

Şi capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.


Făptura ta întreagă
De chin şi bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă?

 

 

Toamna

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetu-i uşure şi-l iau să i-l dezmierd...

Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aş fi vânat.

Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

 

 

Melancolie

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.


Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-aş voi să mi se pară.

 

 

Psalm VI

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când că nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este!"

 

 

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din veştminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi faptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

 

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: