Marii carturari ai romanilor - cei pe care Eminescu ii urmase

Tescanii imi oferisera in vara trecuta clipe de adanca emotie, pe care le datoram manifestarilor de aleasa tinuta artistica inchinate memoriei lui George Enescu la centenarul nasterii sale. Din acel colt de fermecatoare Moldova mai adusesem in suflet imaginea blanda si reconfortanta a naturii, asa cum o descoperisem acolo, cu privirea senina indreptata catre satul risipit pe malurile Tazlaului si catre casa cu zidurile albe, martora a clipelor de liniste a sufletului si a marilor nelinisti creatoare ale Maestrului. Acolo, printre colinele abia valurite, coborand intr-un imens amfiteatru cu fata catre albia raului sau pe aleile umbroase ale parcului peste care soarele isi trimitea o lumina difuza trecuta prin filter de clorofila, intelesesem launtrica legatura a “Orfeului moldav” cu peisajul atat de moldovenesc al Tescanilor. Echilibrul naturii devenise echilibrul spiritual al lui Enescu; lumina, de o limpezime, de o stralucire ireal de blanda, de odihnitoare, era lumina din care se zamislise “Vax Maris” si “Oedip”.

Intalnirea cu Tescanii ramane printre momentele cruciale ale vietii lui Enescu. Venind la conacul vechii familii de boieri din ramura moldoveneasca a Rosettestilor, ei traise o tripla bucurie: fusese cucerit de farmecul locurilor, de inteligenta si frumusetea tulburatoare a viitoarei sale sotii si de freamatul vietii artistice pe care il descoperise in odaile spatioase ale tinerei amfitrioane. Cel ce atrasese pasii ilustrului artist la reuniunile musicale de la Tescani fusese un reprezentant al familiei, sensibil in fata tabloului sublime al naturii din jurul satului si al casei pe care le cunoscuse indeaproape inca din anii copilariei: compozitorul Mihail Jora. Lucru firesc, intrucat tanarul prieten al lui George Enescu facea parte din familie: Alice Rosetti Tescanu, mama Marucai devenita Enescu, era nascuta Jora. In amintirile Liubei Gluhova gasim aceasta evocare despre o seara de muzica la Tescani cu George Enescu si Mihail Jora: “In marele hali, imbracat in covoare vechi, la reflexele arzatoare ale vetrei si la lumina dulce a lampilor se amesteca tremurul batraior a doua lumanari pe un Beckstein deschis. Doi oameni, unul la pian, altul alaturi, in picioare, cu o vioara in mana, reinvie niste opera de frumusete create altadata si umplu cu ele, ca un vas, aceasta camera si toate inimile oamenilor care vibreaza aici, in momentul acesta”.

Enescu descoperise insa aici si trecutul extrem de interesant al familiei Rosetti-Tescanu si avem toate motivele sa credem ca n-a pregetat sa-l cunoasca indeaproape. Primii reprezentanti tinand de ramura moldoveneasca a familiei Rosetti s-au stabilit la Tescani in jurul anului 1700. Arhivele timpului retin petrecerea printre dealurile de langa apa Tazlaului a cel putin noua generatii de boieri ce si-au adaugat numelui de familie pe cel al satului langa care isi intemeiasera proprietatile. Primul care recusese la adoptiunea toponimicului spre a se deosebi de ceilalti descendenti din trunchiul viguros si prolific al stirpei, a fost Stefanita Ruset.numele lui Stefanita Ruset Tescanu apare in paginile cartii lui Ion Neculce. “O sama de cuvinte”, indeplinind o misiune diplomatica: se afirma ca el a fost trimis la Constantinopol pentru a cere punerea in domnie pe tronul Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Exista aproape certitudinea ca marele umorist moldovean a fost la tescani: in celebra harta din “Descriptio Moldaviae” apare notat chiar in acest loc, la unirea Tazlaului cu Tazlaul sarat, toponimul “La merii lui Voda”, ramas pana astazi aproape intocmai: “La meri”.

Printre urmasii lui Stafanita Ruset-Tescanu s-au aflat mai multi barbate vrednici de aducerea noastra aminte, dar doi dintre ei s-au detasat de departe, lasandu-si inscrise numele in dreptul unor remarcabile fapte de istorie: Costache Rosetti-Tescanu si fiul acestuia, Dumitru. Costache Rosetti, deputat in Divanul Ad-hoc alaturi de Vasile Alecsandri, a fost conducator in districtul Bacau in lupta pentru unirea Principatelor. El facea parte din aripa cea mai de stanga a unionistilor, organizand acasa intruniri secrete pentru pregatirea marelui eveniment istoric asteptat cu egala nerabdare in ambele tari romane. La Tescani veneau Alecsandri, Costache Negri, cu care Rosetti era prieten, Costache Epureanu si multi alti patrioti partasi la infaptuirea actului de la 24 ianuarie 1859. Dupa unire s-a dedicate, pana la sfarsitul vietii, rezolvarii spinoasei “probleme taranesti”. Autor de carti cu caracter progresist, Costache Rosetti-Tescanu a fost o figura marcanta in viata publica moldoveneasca din a doua jumatate a veacului trecut. Dumitru Rosetti-Tescanu, tatal Marucai, i-a semanat intocmai. Aceasta isi faurise, in incaperile conacului, o biblioteca bogata, din care nu lipseau pretioase documente de arhiva. Aici au fost adunate nepretuite comori despre fapte reale care priveau o buna perioada din istoria Moldovei.

Enescu descoperise in rafturile bibliotecii de la Tescani, pe care mai mult ca sigur ca o cercetase cu interes, precum si in atmosfera vietii de familie, toate aceste referiri la trecut. Descoperise filonul unei vechi traditii culturale; cu geniul muzicii pe care o purta in sine si nemarginita lui modestie, o continua cu stralucire pe un alt plan, pe aripile artei sunetelor. Mica Academie de muzica infiintata aici era simbolul acestei continuitati, al legaturii cu trecutul, harazita sa dainuie mai departe, dupa ce va fi trecut in nefiinta, in “loc de odihna, reculegere si creatiune”, asa cum suna formularea uneia din dorintele sale testamentare. In sat traiesc inca multi dintre cei ce au apucat sa-l mai vada. Trecand pe ulita si salutandu-i respectuos, plimbandu-se agale pe aleile parcului ori cantandu-le din vioara la conac, afara, in capatul scarilor. Batranii cu care a stat de vorba – si cu cine nu intra in vorba Enescu atunci cand se afla la Tescani! – si-l amintesc cel mai bine, putand spune si astazi sumedenie de lucruri despre el. “Nu s-a intamplat vreoadata sa-i iasa in cale vreun taran, povesteste unul dintre cei cu care ma insotesc prin padure dupa bureti, si sa apuce sa-si ridice palaria mai inainte ca Enescu sa si-o ridice pe a lui”. Obisnuia sa organizeze mici concerte la care invita si oameni din sat; din cand in cand, in putinul lui timp liber, pentru ca muncea enorm, simtea nevoia sa le transmita cate o scanteie din harul sau nemarginit.

Cladirea cu ziduri albe de la Tescani este astazi ceea ce si-a dorit Enescu: o casa de creatie a muzicienilor si artistilor plastici.

Nicolae Docsanescu