In ziua rastignirii Domnului Iisus Hristos

Barbatii si femeile se imbranceau in dorinta de a  vedea mai bine mareata figura a Galileanului intins pe cruce si toti simteau o frica neinteleasa, zguduitoare.

Si aceasta nespusa ingrijorare ii sili sa faca, asa ca nu se mai auzi nici un semn de compatimire in tot timpul chinurilor. In sfarsit, calaii au apucat picioarele albe si subtiri ale martirului, in timp ce unul din ei il strapunse. Din vinele desfacute a tasnit sangele nevinovat. Doua pete rosii s-au desemnat pe pielea alba ca zapada, dar ranitul nu s-a miscat si nu a dat nici cel mai mic tipat.

Picioarele acelea care au strabatut saracacioasele locuri unde salasluia durerea sarmanilor, campiile inflorite si gradinile de maslini, sa aduca mangaiere slabilor si suferinzilor. Aceste pucioare au fost sangerate, din pricina nesimtirii si necredintei oamenilor.

Multi din cei ce stateau acum la locul Capatanii au auzit sfanta invatatura a Aceluia a carui tortura au venit s-o priveasca cu sange rece, l-au ascultat pe munte, pe camp si pe marginea lacului. Au stat in genunchi in fata Lui, au plans la picioarele Lui, i-au sarutat hainele si pamantul pe care au stat, i-au adus pe copilasii lor si i-au marturisit suferintele lor. Iar El si-a pus mainile pe capetele lor, si minunatele Lui maini albe care aveau o putere vindecatoare, erau acum intinse si tintuite pe unealta mortii.

Calaii inspravindu-si lucrul, au chemat pe sutas sa i-l incredinteze despre trainicia cuielor infipte. Cu inima stransa, sutasul Petroniu s-a apropiat, dar privirea i s-a intunecat, mintea i s-a tulburat si gatul i s-a uscat, asa ca nu a putut spune nicio vorba.

De data asta, omul Durerilor nu privea la el. Dumnezeiestii ochi cautau in sus spre cer. Lui Petroniu i s-a parut ca cerul s-a intunecat si soarele si-a pierdut stralucirea. Cazul pe ganduri si aiurit, s-a dat in laturi.

Cei sase calai, oameni zdraveni si musculosi, s-au aplecat sa ridice crucea cu osanditul pe ea. In zadar! Au incercat in toate chipurile si cu multe sudori si-au unit puterile, dar unealta Rastignitului nu s-a ridicat nici cu un deget de la pamant.

Simone! Simone! Unde esti?

Ce aveti cu mine? a raspuns el posomorat.

Unde doriti sa va ajut la savarsirea acestei crime?

Magar ce esti!?, a raspuns un calau. Cine ti-a vorbit de crima? Nu din vointa noastra o savarsim, ci din porunca! Ajuta-ne cu bratele tale de urias. De nu vrei, vom cauta sa luam aspre masuri impotriva ta.

Simon a stat la indoiala, apoi uluit, a pasit cu sila spre capatul de jos al crucii. Ochii ii erau plecati si el si-a muscat buzele ca sa-si ascunda tulburarea.

Ridicati bratele de sus, a zis el calailor cu glas tremurat. El a dorit sa apuce de capatul cel de jos.

Cu infatisarea lui umilita, Simon a pus iar mainile sale pe crucea pe care cu atata usurinta a dus-o pana la Golgota si, cu o miscare inceata, dar sigura, a ridicat-o, asa ca picioarele Ratignitului s-a apropiat de pieptul sau incordat. El a ridicat crucea tot mai sus de la pamant si, singur, cu inima strasnic batandu-i si cu muschii obositi, a sustinut o clipa pe Mantuitorul cu mainile sale. Se clatea si gemea, dar nu se lasa. Toti au alergat in ajutorul lui si capatul uriasei cruci, cu Milostivul intins pe ea, a fost varat in groapa pregatita drept in crestetul dealului, intre cei doi talhari.

Simon, ispravind tot ce i s-a cerut, s-a departat incet, sovaind … pe pieptul lui a picurat din sangele Domnului. El si-a tras mantaua ca sa ascunda aceasta pata care era pentru el un talismat minunat. Nu mai vedea nimic, pamanul parea ca se invarte cu el, apoi s-a facut nevazut.

Strigatul de bucurie turbata a strabatut multimea, trecand mai departe peste deal si gradinile din vale, pana la templul lui Solomon, deasupra caruia plutea ca un semn rau, nori de praf si fum …

La lumina tot mai intunecata a soarelui si a norului ce crestea mereu, crecuea Celui rastignit parea mai alba ca zapada …

Multimea astepta parca ceva. Prinsa de o teama neinteleasa, statea locului, in tacere, cu privirile spre cruce. Un fior a trecut prin toate trupurile …

Si vremea era a furtuna si a ploaie, iar cerul se tot intuneca si bubuitul tunetului se intetea, ca o prevestire apropiata …

Dupa Maria Corelli, dupa talmacirea preotului L. Cozma