Ia romaneasca

A facut-o celebra pictorul francez Matisse cu tabloul sau “La blouse roumaine”. De atunci, ea a fost in voga de cateva ori pe diverse meridiane si continua sa fie. Element de vestimentatie feminina, vaporos si sofisticat, ea este totdeauna “moderna” poate tocmai prin arhaismul ei. Putini care imbraca sau vad aceasta ie ii stiu insa povestea.

Originile ei duc inapoi, departe, in negura timpului. Era, neindoielnic, elementul principal de imbracaminte al femeilor dace. Cand imparatul roman Traian a cucerit Dacia (la inceputul mileniului I al erei noastre) a inaltat in cinstea grelei sale victorii doua stralucite si mari monumente – Columna lui Traian, la Roma si Tropaeum Traiani, la Adamclisi, in Dacia, un fel de “acte de nastere” ale poporului roman din amestecul daco-roman in spatiul de la Carpati, Dunare si Marea Neagra.

Documente de piatra, ele ii infatiseaza pe daci cu o remarcabila veridicitate. Asa cum apar ei acolo sunt aproape identici la chip si la port cu taranii romani de azi din zonele muntoase (mai ales din Maramures, Oas si Muntii Apuseni). Femeile dace de pe aceste doua monumente poarta ia, facuta exact asa cum o gasim si azi in satele romanesti. Era probabil dintr-o panza mai groasa si cu inflorituri mai putine, dar identica.

Arhaica linie (venita poate la daci prin filiera greceasca) se pastreaza aidoma – un cerc mare, strans pe siret, in locul unde se imbraca peste cap, maneci largi, croiala bogata pe trup. Simpla, functionala, buna pentru orice masura, usor de executat ea constituia imbracamintea ideala. De-a lungul mileniilor croiala de fost s-a pastrat, cu foarte mici variatii, in schimb ia n-a mai ramas doar imbracaminte functionala, ci a devenit, treptat, opera de arta. Eterna cochetarie feminina a lucrat generatii in sir asupra ei transformand-o in una din cele mai falnice piese ale portului popular.

Materialul originar de confectie, panza groasa, a devenit treptat panza albita, apoi panza topita si borangic – adica tesatura din ce in ce mai vaporoasa. Marile campuri albe – pieptii, manecile, umerii, marginea gatului au devenit – de la caz la caz si de la o zona etnografica la alta – teritoriul unor neintrecute broderii monocrome sau policrome. O bogatie de stiluri, de combinatii de culori, de moduri de a dispune pe camasa broderia au transformat ia romaneasca intr-o tema cu infinite variatii. Ceea ce ramane monumental este tocmai faptul ca daca o ie nu seamana cu alta, cum nu seamana om cu om, totusi nimic nu e mai asemanator decat o ie cu alta ie, asa ca un om cu alt om. In aceasta consta, poate, certificatul de vechime si perfectiune al iei – unicitatea, cu toata pluralitatea ei.

La Breaza, la poalele Carpatilor Meridionali, exista un atelier de mestesuguri populare. Acolo se putea vedea cum se naste ia, asa cum se naste, de altfel, in sute de alte locuri in tara si s-a nascut mereu de-a lungul timpului, sub degetele harnice ale femeilor cusatoare. Ele “povestesc” cu acul panzei de facut ie tot ce natura din jur le-a invatat, toate frumusetile pe care ea le dezvaluie ochilor -  culorile padurilor de toamna, aurul soarelui, transparenta aburului vailor muntoase cand se trezesc din somn, sclipirea stelelor, zborul pasarilor, chipul florilor si cate altele. Toate esentializate insa in motive geometrice sau florale, sugestive si pline de o mare valoare decorativa, valoare care sta in putinta de a schimba mereu combinatiile (de forme sau culor) pastrand insa nealterata originalitatea de fond.

Daca priviti deci o ie, nu-i admirati numai ingeniozitatea, frumusetea decorului sau savant-delicata transparenta. Ganditi-va ca priviti un fragment de istorie etnica si culturala a romanilor, un fragment din oglinda sufletului acestui popor.