Interferente.ro Cultura Diversitate Dunare Dunare fragmente de Zaharia Stancu

Luni, 26 August 2013 14:07

Dunare! Dunare! - fragmente de Zaharia Stancu

 

Va oferim spre lectura cateva fragmente din capitolul al XIX-lea – “Florile pamantului” – al operei literare “Descult” de Zaharia Stancu. Prin personajul Darie, copil de o sensibilitate deosebita, care isi deapana amintirile, sunt prezentate intamplari din viata tragica a “descultilor” din satul romanesc dunarean, in primele decenii ale secolului al XX-lea.

In fragmentele reproduse sub titlul “Dunare! Dunare!” il insotim pe Darie cu gandul in timpul unui popas facut noaptea pe tarmul Dunarii. Prin mintea lui trec momente din istorie, al caror martor milenar este Dunarea. Sensibilitatea lui Darie vibreaza la farmecul peisajului, ale carui aspecte (lumina lunii noaptea, cantecul Dunarii, vegetatia si veituitoarele) ii imbogatesc viata interioara.

 

Luna plina se ridicase in cumpana cerului si plutea pin vazduhul albastrui-galbui ca  corabie rotunda de aur. O alta luna stramba cazuse in mijlocul apei, intinzand pana in stufurile malului o punte de argint vechi.

Mi s-a parut atunci ca vazduhul se umple de ninsoare deasa si marunta ca pulberea si ca aceasta ninsoare, cazand peste apele intinse, le da stralucirea stranie pe care numai undele inghetate o au.

Pe asemenea nopti, pe jumatate numai luminate, cu milenii in urma, oamenii campurilor dunarene, incaltati cu opinci, stransi in cojoace albe, cu caciuli turtite de oaie trase peste urechi, inarmati cu suliti, cu sabii si cu arcuri, treceau pe gheata alba, tiptil, Dunarea, atacau posturile de paza de pe celalalt mal, macelareau ori luau robi soldatii largi in umeri si inzauati ai Romei, care le parjolisera mai inainte asezarile si-i trimiteau, in lantuei, sus spre plaiuri si munti, sa ridice, dupa mestesugul lor, cetati si orase de piatra.

Dunare, Dunare,

Drum fara pulbere …

Cate a vazut Dunarea si cate o sa mai vada!

Cantecul Dunarii, noaptea, era altul decat cantecul campului. Apele susoteau lovindu-se de malul lin, strecurandu-se printre spangi subtiri de trestie si printre tulpinile moi si poroase ale papurii, leganand velinte verzi de lintita, atingand uneori in treacat varfurile indoite ale crengilor se salcii plangatoare. Buhaii bateau parca niste mari tobe infundate. Cu capetele cu ochi holbati deasupra apei, broastele baltilor din apropiere, innebunite de luna, orcaiau ca o salbatica hoarda beata de bucuria izbanzii. Pe mii de viori mici isis suspinau ultimele triluri privighetorile ascunse in plopi si-n salcii.

Luna pogora incet spre apus. In curand aveau sa se arate, viorii, zorile. Privighetorile vor amuti si vor incepe sa chiuie, ca niste mici clopote de argint atarnate sus, in vazduh, ciocraliile. Privighetorile canta frumusetea amurgului, minunile, dar si smoala noptii. Ciocarliile, triumful rasaritului de soare.

Se prelingeau pe langa mine, fosnind prin ierburi si frunze, gusteri verzi, cu botul scurt si ochii bulbucati, soparle sprintene pe care le stiam de culoarea amantului.

S-a subtiat, s-a ingustat puntea de argint de pe ape.

Dunare, Dunare,

Drum fara pulbere,

dincotro vii tu si incotro te duci? Izvorul tau tasneste, undeva departe, dintr-o stanca, in negre si intunecate paduri. Aduni, de-a lungul atator felurite tari, izvoare si rauri si alergi neastamparata spre rasarit, sa te arunci despletita in marea cea mare si amara. Se oglindesc in apele tale vinete-galbui, senine ori zbuciumate de furtuni, ceruri. Se uita in apele tale si-si vad chipul leit munti si dealuri, arbori si oameni. Culegi zambete si culegi lacrimi si alergi mai departe, fara sovaiala, spre rasarit, sa te prinzi in marea cea mare si amara, sa-ti faci apele una cu marile ape ale lumii.

Veghez pe tarmul tau treaz, in acest sfarsit de noapte. Oare nu sunt si eu asemeni tie? Am plecat, bulgare mic de gheata, de lanfa un prag scund, in lume, spre rasarit. Acolo. Incotro ma indrept, ma asteapta marea cea mare si amara, in care, totusi, voi cauta sa nu ma pierd …

Dunare, apa vie,

Face-te-ai neagra cerneala …

- Nu. Chiar daca tu, Dunare, te-ai face neagra cerneala, cum spune vechiul cantec, si eu, ca un vrajitor dintr-o necrezuta poveste, as avea putere sa strang nesfarsita panza albastra a cerului si s-o schimb in fasii de hartie si sa ma asez aici, pe malul tau, si as sti sa scriu, si as scrie tot ce n-as izbuti sa povestesc oamenilor ce am de povestit.

- Si ce ai tu de povestit?
- Toate suferintele si toate zbuciumele. Toate izbutirile si toate neizbutirile pe care le-a avut, de la inceputul inceputurilor, neamul meu, care mereu a fost batut si schingiuit, stros de vlaga si silit sa vietuiasca in genunchi.

- Si cui ar folosi asta?

- Neamului meu. Ca sa invete a inlatura suferinta. Ca sa invete sa stea cu fruntea sus. Ca sa ajunga sa castige biruinta cea mare.

…………………………………………………………..

Cerul a inceput a se albi spre rasarit.

Numai Dunarea, neostenita, curge mereu susotind. Ca asta-noapte. Ca aseara. Ca acum o suta de ani. Ca acum o mie de ani. Ca acum mii si mii de ani in urma, cand si-a croit, rozand pamant si piatra, pentru intaia oara, drum larg printre aceste maluri.

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: