Domnii tarii noastre si gandul unirii

De-a lungul timpului, au fost domni care au avut prilejul sa treaca biruitori cu oastea din Moldova in Muntenia ori din Muntenia in Moldova, dar nici unul nu s-a gandit sa uneasca tarile surori sub ascultarea unuia.

Stefan cel Mare a intrat cu izbanda de doua ori in tara Munteniei, dar nu si-a pastrat tara pentru el, ci s-a multumit sa puna pe tron un sir de Domni care ascultau de el.

Mihai Viteazul a izbutit pentru cateva luni sa stapaneasca Muntenia, Moldova si Ardealul, adica Romania mare de azi. Chiar se intitula asa: "Voievod al Tarii Romanesti, al Transilvaniei si al Moldovei". Dar nu-si zicea domn al tuturor romanilor, cum am spune noi azi. Nimeni n-avea pe atunci gandul unirii la un loc, intr-o singura tara, a celor de un sange, de o limba si de aceeasi lege. Lumea nu era pregatita sa inteleaga taria si puterea in unirea frateasca. Deci, norodul romanesc impartit in trei tari, n-a dorit in zilele acelea un singur domn peste toti.

Mihai Viteazul n-a avut cu el tot sprijinul neamului intreg si nici macar al boierilor din toate tarile romane pentru a pastra tara marita in marginile ei firesti. De aceea el a cazut si odata cu trupul lui, s-au desfacut si cele trei tari romanesti. Pierind el, au fost pareri de rau ca dupa un om napraznic si viteaz, iar poporul romanesc n-a tanguit ca s-a faramat si “Romania Mare” la care nimeni nu a nazuit s-o vada intregita atunci.

Mihai Voda a fost prea mare pentru timpul lui si a venit prea devreme acest trimis sa aseze soarta neamului romanesc.

Vasile Lupu a iscalit intr-o vreme „Domn al Moldovei si al Tarii Romanesti”, dar nu ca o unire deplina, ci din ambitie, ca el sa ramana in Moldova ai fiul sau in Muntenia, in locul lui Matei Basarab. Pe acea vreme lumea se lupta sa-si apere legea si mosia. Crestinii adesea se uneau impotriva paganului, cel de alta lege si se mai ridicau impotriva asupritilor care ii robeau, fie ei de orice neam ar fi fost. Dorul libertatii nationale a neamului intreg era inca departe de a incolti in capul cuiva.

Radu Serban Basarab, Domnul Munteniei, la cativa ani de la moartea lui Mihai Viteazul, de doua ori a batut cumplit pe unguri langa Brasov, gonindu-le si ucigandu-le capii, dar nu si-a intins stapanirea peste Ardealul romanesc si ar fi putut-o face.

Biruitor asupra ungurilor a mai fost si Brancoveanu. Daca ar fi cerut alipirea Ardealului la Muntenia, 1-ar fi avut, caci turcii doar i-au dat sprijin sa bata ostile austriece si unguresti. Nu umbla Brancoveanu dupa acest vis. S-a multumit ca un om cucernic sa mearga la Brasov, la biserica din Schei, sa asculte liturghia si sa plece apoi acasa. Atat. Nimeni n-a strigat: „Traiasca Brancoveanu, domnul romanilor!” ori „Piara hotarul Carpatilor care desparte fratii!” ca nu era nici intr-o parte, nici in alta gandul unirii de azi.

Nu se ivise înca in capul nimanui, nici dupa 100 de ani de la moartea lui Voda Mihai.

Mai amintim o alta zicere:

Pe la 1664, turcii au trecut in Ardeal, ajutati de ostile muntenesti si moldovenesti impotriva ungurilor si erau cu ele si învatatul Miron Costin care scria atunci ca inceputul tarilor acestora si al neamului moldovenesc si muntenesc si in tarile unguresti cu acest nume ROMANI sunt (numiti) pana azi ... ca tot una sunt si odata descalecati”. Si, au mers cu totii pana in Maramures, soldatii nostri cantand doine pentru placerea romanilor din cele trei tari despartite, cantau cantecul „fetii care si-a pierdut caprele in munti”, spune o carte din vremea aceea.

Nici prin cea mai luminata minte romaneasca de atunci, a lui Miron Costin, n-a traznit gandul, ca romanii ardeleni trebuie intaratati la scuturarea jugului strain, ca sa se uneasca cu noi, cu acest prilej. Nici invatatul Costin nu avea aceasta dorinta. Numai cativa carturari stiau ca „una suntem”. Era bine sa fie toti fratii uniti intr-o tara si mai ales sa voiasca si sa lupte pentru implinirea acestui gand, mai ales ca sangele fratesc, varsat de la frate la frate, a curs inainte cu sute de ani.