Interferente.ro

Luni, 23 Mai 2011 14:34

Citate Emil Cioran - Pe culmile disperării

A fi erou în sensul cel mai universal al acestui cuvânt este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obţinut decât prin moarte.

A fi liric înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuţi.

A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simţi cum mori din cauza vieţii. Este atât de rar acest sentiment şi atât de ciudat, încât ar trebui să trăim cu strigăte.

A te simţi aruncat şi suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuţi, distrus de propriile tale deficienţe sau exaltări, chinuit de insuficienţele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămânând în aceeaşi dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală.

A trăi singur înseamnă a nu mai cere nimic şi a nu mai aştepta nimic de la viaţă. Singura surpriză a singurătăţii este moartea.

A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.

Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.

Adevăratele femei sunt acelea a căror prezenţă te face să uiţi de probleme, idei, nelinişti universale şi chinuri metafizice.

Ai vrea haosul, dar ţi-e frică de luminile din el!

Am cel mai mare dispreţ pentru acei care râd de sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înteleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Când iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existentei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decât prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, când nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decât marile deficienţe.

Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume.

Am mai pierdut o parte din existenţă: frumosul. Aşa ajungi să pierzi totul.

Am şi eu o speranţă: speranţa uitării absolute. Dar aceasta mai e speranţă, nu e disperare?

Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să-ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti.

Aş vrea ca fiinţa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi şi năvalnice care să poarte numele meu şi care să curgă ca o ameninţare apocaliptică. Oare va stinge aceasta apă focul din mine şi focul din mine va evapora această apă? În mine sunt numai aburi şi scântei, inundaţii de foc şi incendii de apă.

Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfârşit şi magnific asemenea marilor crepuscule. Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, forme ciudate şi adâncimi halucinante. Un joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfârşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul până dincolo de orice rezistenţă, când avântul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încântare.

Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta.

Bărbaţii care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică nu pot iubi în acelaşi timp mai multe femei, ci numai una.

Bestialitatea vieţii m-a călcat şi m-a apăsat, mi-a tăiat aripile în plin zbor şi mi-a furat toate bucuriile la care aveam dreptul.

Care sunt mai nefericiţi, acei care simt singurătatea în ei sau acei care o simt afară, în exterior? Imposibil de răspuns. Şi apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătăţii? A fi singur, în orice fel, nu e destul?

Ce bine ar fi să poţi să mori aruncându-te într-un gol infinit!

Cine nu sfârşeşte în tăcere, înseamnă că n-a văzut totul.

Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atâţia. În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorât.

Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n-a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mândreşte de a fi omorât unul pe cruce.

Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.

Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decât oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decât să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, un dezgust de pământ şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avântându-se în neant, ca Iisus de pe cruce...

Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.

Cum am pierdut totul! Şi când mă gândesc că acum se deschid flori şi cântă păseri! Cât de departe sunt toate!

Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea asta!

Cum să pot admite că eu nu sunt făcut pentru viaţă, când în realitate viaţa nu este făcută pentru mine?

Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.

cuvânt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este, desigur, a fi pierdut totul, a fi atât de departe de viaţă pe cât eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea.

Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decât aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci in infern.

Daca aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii, aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă caldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială.

Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcări arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială.

Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sunt mai nefericit decât el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir.

Dacă oamenii vor ajunge vreodată la o stare în care să nu mai poată suporta monotonia, platitudinea şi vulgaritatea existenţei obişnuite, atunci orice prilej de trăire absolută va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravieţui exaltării aceleia infinite va consuma, ca în complicaţiile apocalipsului, orice urmă de existenţă. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate pune problema dacă mai are rost să mai trăieşti după ce asculţi unele simfonii sau după ce priveşti un peisaj rar şi fascinator. Toate aceste experienţe au un caracter de definitivat sau, în cazul cel mai bun, de răscruce. După ele, oricâtă diversitate ai mai căuta în viaţa, ea nu te poate îndepărta de la senzaţia de gol ce urmează fantasticelor plenitudini ce se nasc şi cresc în experienţele capitale.

Dacă sunt oameni fericiţi pe acest pamant, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să-şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate?

De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scârbă atât de moarte, cât şi de viaţă...

De ce nu scriu femeile? Pentru că ele pot plânge oricând.

Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe... Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fad şi îndepărtat.

Detest la Iisus tot ce e predică, idee, morală şi credinţă. Să ne fi dat pace şi să nu ne mai fi tulburat cu atâtea idealuri şi credinţe. Căci idealuri şi credinţe au atâţia. Iubesc la Iisus momentele de îndoială şi de regret, clipele cu adevărat tragice din existenţa lui, care nu îmi par nici cele mai interesante şi nici cele mai dureroase. Căci dacă s-ar măsura după suferinţă, câţi n-ar avea dreptul înaintea lui să se considere fii ai lui Dumnezeu!

Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una?

Disperarea mea e atât de mare, încât n-am nici speranţa morţii.

Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decât într-o bucurie absolută.

Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.

Eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în faţa neantului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeţi.

Există o mare, o infinită legătură între insomnie şi disperare.

Experienţa eternităţii depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanţială sau de durata continuă. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decât într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una de alta. Este necesară o luptă dramatică şi intensă cu timpul, pentru că, odată depăşit mirajul succesiunii momentelor, să mai rămână numai trăirea exasperantă a clipei, care să te avânte de-a dreptul în veşnicie.

Faptul că eu exist dovedeşte că lumea n-are nici un sens.

Femeia este un animal incapabil de cultură şi spirit.

Femeile iubesc mai mult decât bărbaţii şi suferă mai mult decât ei.

Femeile sunt nişte nulităţi simpatice. Cu cât te gândeşti mai mult la ele, cu atât le înţelegi mai puţin.

Fiecare om poartă nu numai viaţa sa, ci şi moartea sa.

Graţia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracţiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viaţă, ale tendinţelor ei negative.

Idealul oricărui om ar trebui să fie încetarea de a fi om.

Îmi place femeia fiindcă alături de ea realizez pentru scurt timp experienţa iraţionalului. Alături de femeie uiţi că suferi din cauza spiritului... Graţia femeii temperează tragedia bărbatului.

În esenţa sa, femeia este o fiinţă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului şi complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale.

În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva.

În fericire, simţi că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e; în nefericire, oricum, în afară de cum e.

În fond agonia înseamnă frământare între viaţă şi moarte.

În lumea aceasta încă nu a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar acela care a zis ca moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorât.

În melancolie îi cresc omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur.

În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.

Între oameni există unii care n-au depăşit cu mult forma de existenţă animală sau de plantă.

Iubeşti o femeie pentru ceea ce o diferenţiază în lume, pentru unicitatea ei.

Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ţi da iluzia spiritualităţii.

Iubirea este o formă de comuniune şi de intimitate.

Iubirea, cu cât e mai intensă şi mai concentrată, cu atât se limitează mai mult în întindere, cu atât cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întâmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiza de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atât de absurdă, încât ea nu poate fi apreciată decât pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări.

La capătul oricărei melancolii, există posibilitatea unei mângâieri sau a unei resemnări. Elementele estetice din ea includ virtualităţi de armonie viitoare, care niciodată nu există într-o tristeţe profundă şi organică. Din acest motiv, o fenomenologie a tristeţii ajunge la ireparabil, pe când una a melancoliei la vis şi graţie.

Lirismul reprezintă o pornire a subiectivităţii, căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.

Lumea aceasta trebuie sa fie oricum, numai asa cum e nu.

Lumea n-are niciun sens nu numai fiindcă este iraţională în esenţa sa, dar şi fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poţi ajunge la ceva.

Mult orgoliu şi suferinţă sunt în orice renunţare.

Multe lucruri sunt de regretat în lumea în care nu ar trebui să regret nimic.

Munca este negaţia eternităţii.

N-am admiraţie decât pentru două categorii de oameni: pentru aceia care pot oricând înnebuni şi pentru aceia care în fiecare moment se

N-am nevoie de niciun sprijin, de niciun îndemn şi de nicio compătimire, căci deşi sunt cel mai decăzut om, mă simt totuşi atât de puternic, atât de tare şi de fioros. Căci sunt singurul om care trăieşte fără speranţă.

N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate?

Neexistând o ierarhie a atitudinilor şi concepţiilor despre viaţă, toţi au dreptate şi nici unul.

Nu durerile violente lasă urme în noi, ci durerile înăbuşite stăruitoare, suportabile care fac parte din rutina noastră cotidiană şi care ne macină la fel de conştiincios ca şi timpul.

Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă.

Nu pot fi fericiţi decât oamenii care nu gândesc, adică aceia care gândesc numai cât trebuie vieţii.

Nu pot trăi decât la începutul sau la sfârşitul acestei lumi.

Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers.

Nu simţi necesitatea uitării decât a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit.

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă nici un ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea asta?

Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n-ai un mister în care să te iniţiezi.

Nu toţi oamenii au pierdut naivitatea; de aceea nu toţi oamenii sunt nefericiţi.

Numai în iubire poţi vedea ce decăzut eşti.

Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrâneţe.

O existenţă care nu ascunde o mare nebunie n-are nici o valoare.

O existenţă mare începe de acolo de unde, pentru ea, sfârşeşte morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul.

Oamenii niciodată nu vor înţelege pentru ce unii dintre ei trebuie să înnebunească, pentru ce există ca o fatalitate inexorabilă intrarea în haos, unde luciditatea nu se poate să dureze mai mult decât un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpiră un lirism absolut, în care eşti prizonierul unei beţii totale a fiinţei, a unei exaltări organice, nu se pot scrie decât într-o astfel de tensiune nervoasă, încât o revenire înspre un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravieţui normal după asemenea încordări. Resortul intim al fiinţei nu mai susţine evoluţia firească, iar barierele interioare îşi pierd orice consistenţă.

Oare pentru mine porţile fericirii să fie închise pentru totdeuna? Până acum nu am putut găsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Şi cum nu ne putem bucura, ne mai rămâne doar drumul tuturor suferinţelor, al unei exaltări nebune şi nelimitate.

Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghitit etern şi iremediabil în neant...

Oricât m-aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.

Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă!

Pe nimeni nu-l poate mângâia în agonie gândul că toţi sunt muritori, precum în suferinţă nimeni nu va găsi o consolare în suferinţa trecută sau prezentă a altora.

Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decât lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.

Pentru a fi psiholog trebuie să fii atât de nefericit, încât să pricepi fericirea şi atât de rafinat, încât să poţi deveni oricând barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atâta ardoare, încât să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări.

Pentru a trezi lumea modernă la viaţă trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii plină de împăcare şi de un zâmbet ce accepta totul.

Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau şi nu mai pot să fiu om.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau cu indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singuratatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru că în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adâncimilor. Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Prin spirit s-a câştigat un dezechilibru, o anxietate, dar şi o grandoare.

Puţina cunoaştere încântă; multa cunoaştere dezgustă. Cu cât cunoşti mai mult, cu atât vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n-a cunoscut nimic.

Regret ceea ce a murit în mine şi din mine.

Şi ce mai pot aştepta de la viaţă cei care simt dincolo de normal viaţa, singurătatea, disperarea sau moartea?

Şi mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?

Şi te întrebi paradoxal dacă mai există altceva decât neantul lumii şi al tău.

Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare şi întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci.

Simt cum trebuie să plesnesc din cauza a tot ce-mi oferă viaţa şi perspectiva morţii. Simt că mor de singurătate, de iubire, de disperare, de ură şi de tot ce lumea asta îmi poate oferi.

Singurii oameni care au mult de uitat sunt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali nu au ce uita.

Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atâta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să-ţi vină să plângi atunci când te gândeşti la oameni, să iubeşti totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândeşti şi la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.

Ştiu de ce sunt trist, dar nu ştiu de ce sunt melancolic.

Suferinţa duce la renunţare.

Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sâmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate.

Sunt atât de trist, încât toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valoare. Cum să mai pot vorbi de frumuseţe, cum să mai pot face consideraţii estetice, când sunt trist, trist de moarte.

Sunt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om.

Sunt convins că nu sunt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea.

Sunt lacrimi care sfredelesc pământul şi răsar ca aştrii pe alte ceruri. Cine ne-o fi plâns stelele noastre?

Sunt o fiinţă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat şi în care haosul iniţial îşi joacă încă nebunia şi învolburarea lui.

Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură.

Sunt prea trist spre a fi născut pentru iubire!

Sunt unii pentru care orice câştig n-are nici o importanţă, care sunt iremediabil nefericiţi şi singuri.

Toti aceia care umblă după eternitate o fac din frica de moarte...

Totul este posibil şi nimic nu e posibil; totul e permis şi nimic. În orice direcţie ai apuca, nu este mai bine decât în nu importă care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacă taci sau dacă strigi. Poţi găsi totului o justificare, precum nu poţi găsi niciuna. Totul este în acelaşi timp ireal şi real, absurd şi firesc, fantastic şi plat. Niciun lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bună decât alta.

Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă.

Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi.

Vai de acei care nu au schimbat nici un cuvânt cu prima lor iubită!

Viaţa nu este decât o îndelungă agonie.

Viaţa nu numai că n-are niciun sens, dar nici nu poate avea unul.

Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor.

Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. De ce atâtea probleme, discuţii şi supărări? De ce atâta conştiinţă a morţii? Până când atâta filosofie şi gândire?

 

Addthis

Related news items:
Newer news items:
Older news items: