Case si gospodarii satesti traditionale ale poporului roman

Modul de viata al poporului roman de-a lungul diferitelor epoci istorice se reflecta, neindoielnic, intre altele, si in modul de constructie al gospodariilor, mai ales al caselor. Ocupatiile diverse ale locuitorilor de la sate au condus la realizarea unor tipuri variate de localitati rurale, organic incadrate in peisajul atat de felurit al tarii.

Abundenta lemnului de constructie in zonele carpatine, ca si in padurile de campie situate la nordul Dunarii a pus la indemana mestesugarilor tarani un excelent material de constuctie, care permite o prelucrare lesnicioasa, totusi rezistent la solicitari, suficient de durabil, bun izolant, etc. Necesitatea, ajutata de experienta acumulata de-a lungul secolelor, a dezvoltat nu doar eficienta, ci si indemanarea, abilitatea, fantezia, sensibilitatea, intr-un cuvant: arta mesterilor populari. Acestia au construit – cu uimitor spirit functional si simt al frumosului – case, dependinte, porti, garduri, obiecte si mobilier de interior, precum si unelte si instalatii mestesugaresti, cu caracter specific fiecarei zone.

Pe inaltimile Muntilor Apuseni, ca si in vaile sau pe colinele din nordul Moldovei ori pe platoul din estul Olteniei, satele erau raspandite pe largi suprafete. Casele izolate, cu acoperisuri taiate in unghiuri ascutite,, lucrate uneori din paie sau din “solzi” de sita de brad, apareau izolate pe inaltimi. Gospodariile – care erau imprejmuite cu garduri inalte, destinate sa protejeze animalele si pasarile domestice de atacurile salbaticiunilor – aveau aspectul unor mici fortarete din lemn, amintind de constructiile strabunilor daci.

In zone mai joase, casele se aliniau ca perlele intr-un sirag, de-a lungul raurilor si al unor drumuri de intensa circulatie, pe mai multi kilometri, ori formau sate risipite.

In campiile transilvane si banatene si chiar in Baragan ori in stepta dobrogeana, casele satenilor formau grupuri mai compacte. In diverse zone satele pareau ferite, oarecum ascunse in adancurile unor zone paduroase, care le ofereau protectie de dusmani, in mici regiuni teritoriale naturale, numite poetic “tari” ale aceluiasi trup de pamant romanesc, cum sunt, de exemplu, Tara Barsei, a Oasului, a Hategului, a Dornelor sau a Vrancei …

Arhitectura populara romaneasca, desi prezinta nenumarate variante, pastreaza o trasatura distincta si un stil precis, caracterizate prin eleganta liniilor si o admirabila proportie a volumelor. Ornamentatia este bogata, dar nu incarcata, nici obositoare. Sculptura in lemn, crestaturile si imbinarle din piese decupate separat din lemn de diferite esente si nuante, culorile folosite au intotdeauna ca scop sublinierea dimensiunilor si a suprafetei fatadelor.

Locuintele mai vechi aveau, de regula, doua sau trei incaperi, din care, adesea, una rezervata oaspetilor. De-a lungul fatadei si a celor doua laturi ale casei, unoeri chiar de jur-imprejurul ei, se gasea prispa, ca o galerie acoperita si inconjurata de o balustrada de lemn, ce putea atinge 150 cm latime si se gasea adesea la o inaltime de 30-60 cm deasupra solului.

Prispa vechilor case era sustinuta de coloane si arcade din lemn trainic, elemente care se pastreaza si in constructiile mai noi, unde sunt lucrate insa, adesea, din piatra sau caramida. Prispa – acest spatiu semideschis – serveste ca incapere intermediara intre interiorul de o curatenie exemplara al casei si curte, unde se afla amenajarile gospodaresti, grajduri, hambare, fanarii, soproane, cotete, cuptoare, etc.

Materialul de constructie al caselor si dependintelor difera, firesc, dupa conditiile naturale (de la piatra de rau si stanca la un soi de caramida nearsa, obtinuta din pamant amestecat cu paie, ca in cazul unor asezari dinspre varsarea Dunarii in Mare) ale zonei si epoca in care au fost ridicate. Adesea insa a fost utilizat lemnul de stejar, fag, brad sau mesteacan.

Imaginile diferitelor tipuri clasice de case satesti – pornind de la cele de pe malul Dunarii, trecand prin satele din Gorj, Mehedinti, Valcea, Arges, Dambovita, urcand spre Vrancea, Neamt, Tara Motilor si vestitul Maramures, pentru a ne rezuma doar la cateva zone – ofera privirii admirabile opere de arhitectura populara, tipuri care au inspirat apoi solutii, idei si forme multor arhitecti profesionisti. Diferitele proportii, schimbarea subtila a unghiurilor, jocul volumelor, multimea si varietatea motivelor decorative dau satului romanesc un farmec si o atractie unice. Ele respira o armonie originala bazata pe un fond spiritual si o identitate nationala comuna, specifice si inconfundabile, care vibreaza adanc si autentic in fiecare din noi, plastic si sonor, asemenea baladelor si doinelor populare.

Vizitatorul sau locuitorul-copil al satului nostru contemporan, cu locuinte ridicate aproape fara exceptie in ultimele decenii, este emotionat sa intuiasca in liniile noi ale cladirilor, aportul arhitecturii stravechi romanesti la definirea stilului care marcheaza localitatile rurale ale tarii. Studierea traditiei nationale in constructia caselor taranesti constituie un factor de imbogatire spirituala, de imbogatire a cunoasterii radacinilor originare ale civilizatiei romanesti.