Calatoriile unui carturar - Iosif Vulcan

“De-as avea si eu o floare

Mandra, dulce, rapitoare

Ca si florile de mar …”

La ceasul cand aceste candide versuri de inceput ale imprevizibilului adolescent de pe plaiurile romanesti de la miazanoapte apareau in publicatia “Familia” din Pesta, inspiratul lor editor, Iosif Vulcan, nu numara nici el mai mult de 25 de ani. Figura insa pe frontispiciul acestei “foi enciclopedice si beletristice cu ilustratiuni” drept director, redactor si proprietar. Si sortii au vrut ca insasi cea mai fertila perioada din viata marelui animator al literelor si culturii romanesti din Transilvania sa se identifice cu viata reviste amintite care, aparand timp de patru decenii in cea mai mare parte la Oradea, a devenit un far spiritual al unitatii nationale.

Si nu numai Eminescu, dar si Cosbuc, si Goga, ca si multe alte condeie stralucite, au gasit in paginile acestei reviste primul adapost, primul prilej de afirmare pe lungul drum al consacrarii, al imbogatirii literaturii unei natiuni insufletite de idealurile unirii.

In acelasi timp, insusi Iosif Vulcan s-a dovedit un neobosit confident al muzelor, publicand nenumarate poezii, povestiri, nuvele, romane, piese de teatru, multe dintre acestea din urma intrand in repertoriul permanent al formatiunilor teatrale de amatori care propaseau cuvantul romanesc pe toate meleagurile transilvanene. Peste ani insa, publicistica desfasurata de Iosif Vulcan ne apare drept cea mai viabila parte a operei sale, prin verva, oportunitatea, militantismul ei politic, iar in randurile acesteia situam si notele de calatorie, frecvent tiparite in “Familia” dupa desele peregrinari pe care cunoscutul si indragitul mentor spiritual le facea in cele mai diverse medii de pe teritoriul romanesc de peste munti in ultimul patrar al veacului trecut.

Insemnarile de drum oglindesc starea de spirit a populatiei romanesti din epoca aceea, de adanci nedreptati sociale si nationale, si identificam cu emotie aceasta comuniune de constiita mai ales in gandurile pe care le starnesc calatorului Iosif Vulcan toate intalnirile cu locuri incarcate de rezonante istorice. Asa cum, pornind de la Oradea, pe valea Crisului, nota la un moment dat:

“Aproape de Vad zaresc niste ruine de castel. Oh! De ar sti vorbi ruinele acelea cate istorii frumoase de gloria romana ar putea sa ne povesteasca ele din timpurile trecute, cand prin saloanele acelui castel rasuna limba noastra sonora, si de pe piscul sau falfaia stindardul romanesc!  Traditiunea istorica spune ca acesta a fost castelul lui Menumorut, ducele romanilor din Crisana. Aici isi petrecea el zilele cele mai frumoase, in cercul familiei sale, lasand grijile adanci si consumatoare in cetatea sa de pe campie, ale carei ruine asemenea se vad pana in ziua de azi langa oraselul Biharia, la departare de o ora si jumatate de Oradea-Mare.”

Pretutindeni in popasurile sale, in orase ca si in cele mai indepartate sate, Vulcan era intampinat de gandul fratesc imbracat in straiele traditionale ale limbii romane, acest monument viu al continuitatii nestramutate la picioarele caruia carturarul bihorean se apleca plin de veneratie, cu lucid discernamant istoric. Dupa cum, noi si noi popasuri si marturii ii trezeau asociatii istorice coplesitoare:

“In apropierea Turzii la un sat se vad si astazi urmele drumului roman, precum si ruinele unei cetati romane. Se crede ca aceasta cetate a fost o “viglia” cladita pentru asigurarea drumului.

Dar acestea-s suveniruri vechi … Iata, acolo in intunericul noptii se iveste o lucrre orbitoare! E rosie ca purpura! … Zarirea ei in mijlocul tacerii noptii intunecate starneste in noi un cutremur … E sangele lui Mihai Viteazul, care straluce spre noi din Campia Turzii!

Am umblat pe acea campie in 1870 si atunci ca siacum un fior sfant ma cuprnse … Acolo a murit el, cel mai mare erou roman, tradat, ucis, miseleste de sbirii lui Basta … A murit, dar sangele lui a ingrasat planta unei mari idei nationale, au facut-o roditoare si azi planta a devenit un mare pom, un pom ale carui radacini se afla ascunse in inima fiecarui roman …”

Tot intalniri cu istoria, cu istoria muncii crancene pentru paine a maselor din Transilvania, in care cazna muncitorului roman se infratea cu truda muncitorului maghiar sub garbaciul aceluiasi stapanitor trufas, ne apar si intalnirile scriitorului peregrin din Oradea cu baiesii din minele de la Abrud si Zlatna si cu obiceiurile lor:

“Poporatiunea din Abrud si jur sta mai toata la baiesi; acolo economia de camp asa-zicand nu este defel, pentru ca natura a refuzat pamantul arator si productiv. Poporul dara lucra toata saptamana prin bai, infruntand de multe ori perioadele cele mai mari, sugand aerul otravitor si nevazand nici lumina zilei.”

Viata baiesului e grea. De cate ori se scoboara in adancul bailor, niciodata nu poate fi sigur de-a se intoarce viu. Un incident neasteptat, o funie ce se rupe sub el sau o bucata de piatra cazuta asupra-i, ii pot stinge la moment firul vietii. E grea viata baiesului. Si tocmai de aceea, cand dansul iese din baie, acest moment viu, pieptul i se inalta de placere, ca iarasi vede soarele, iarasi e liber, traieste si revede pe ai sai.

Atunci apoi e vesel si cand isi capata plata pe o saptamana sau cand si-au putut aduna vreo cantitate oarecare de aur, alearga lunea la Abrud, sa-si faca voia buna, caci acolo lunea e targ, unde s-aduna “multa lume-mparatie” … Atuncea bucuria e generala, muzica nu inceata si doinele se schimba in hore vesele. Atunci isi petrece baiesul dupa pofta inimii sale!”

Aceste tablouri de mult incremenite in pagini memorialistice ne evoca si pelegrinajul pe care Iosif Vulcan il facea cu pietate de cate ori drumurile numeroase, la chemarea prietenilor si tovarasilor de idei, il duceau in Tara Zarandului, in preajma unor sacre marturii, la fel de rascolitoare si azi pentru drumetul avid de apa fara de moarte a vechilor fantani. In tintirimul de la Tebea doua umbre mari se aplecau din negura veacurilor asupra carturarului:

“Gorunul lui Horea si mormantul lui Iancu! Sunt puncte memorabile! Doua epoci in istoria romana. Cat de aproape stau aici unul de altul; dar cate suspine s-au nabusit, cate lacrimi s-au varsat, ce suferinte cumplite s-au indurat si cat sange a curs de la unul pana la celalalt!”